Hibernare

S-a cam incheiat sezonul pentru anul ăsta. Bine, nu o să stăm noi tare mult fără evenimente, în februarie avem carnaval, iuhu! Şi intenţionez să merg şi eu de data asta, vedem ce părere are broscăriţa mică. Şi pe urmă vine primăvara şi infloresc "happeningurile" :P

Între timp, voiam să clarific oareşce chestiuni arzătoare. Blogul de faţa (ca şi celălalt, de altfel) e al meu, am fost cuminte şi m-a lăsat nenea Gugăl să mi-l fac :). De pe site-ul clubului este link înspre jurnalul ăsta pentru că scriu despre broscuţe, despre întâlnirile la care participăm (cu sau fără club), despre lucruri care teoretic ne pasionează pe mai mulţi. Şi pentru că nu s-a învrednicit altcineva să păstreze un jurnal de bord :)

Daaar... dacă cei mai mulţi din club nu doresc să se simtă în vreun fel afiliaţi blogului, se poate scoate de pe site. Evident, asta nu înseamnă că eu n-o să scriu în continuare ;) Bine-nţeles, mai există varianta cealaltă: cui nu-i place, nu se uită :)), cum fac şi eu cu multe alte bloguri. Că nu merită să mă consum degeaba.

Deci, votăm? Cine este pentru, cine împotrivă, cine se abţine? :D (deşi, stau acuma şi mă întreb, oare cine - dintre broscarii noştri, mă refer - stă şi citeşte pe-aici? De vreo 3-4 ştiu, în rest... probabil că nimeni. Noroc că fanii vin şi din alte părţi :) .

Doka

Busul nostru, alintat Doka, e cel mai tânăr membru (cu roţi) al familiei. Nu l-am găsit tare departe, semn că trebuia să fie al nostru şi ne aştepta. Nu la mult timp după ce ne-a încolţit ideea de a cumpăra şi un bus, am găsit un anunţ pe forumul VW. Busul părea bine îngrijit, fusese militar la viaţa lui (deci obişnuit cu greutăţile şi munca, doar făcuse armata germană, nu a noastră) şi, de când se mutase pe frumoasele plaiuri româneşti avusese un singur proprietar. Care, evident, nu era cel ce postase anuntul pe forum, ca netu’nu ajunge tot timpul la munte.

L-am contactat pe cel care anunţase că Doka e de vânzare şi ne-a spus că vărul lui, vânzătorul, e la Colibiţa (super, m-am gandit, merg şi eu până acasă şi, ca din întâmplare, auzim c-ar fi în zonă un bus; asta aşa, pentru derutarea părinţilor din toate părţile, care n-ar fi fost deloc încântaţi să mai achiziţionăm o „rablă”).

Zis şi făcut. Am plecat la Bistriţa (cu Karmannul, mmm!) şi de-acolo am pornit într-o „excursie” spre Colibiţa. Pentru că pe proprietar nu-l puteam suna, să aflăm adresa exactă, l-am contactat din nou pe vărul lui, care nu mai fusese în zonă de ani buni :D. După spusele lui, trebuia să facem cam 2-3 km pe lângă lac şi să vedem, undeva pe dreapta, busul în curte. Am făcut doi kilometri, apoi am început să pândim tot ce mişcă. Şi-am mers. Şi-am mers. Şi-am mers. Deja ne apropiam de coada lacului şi busul nicăieri. Ce să facem? Am decis să mergem totuşi până la capătul lacului şi să întrebăm pe cineva pe-acolo dacă ştie familia respectivă.

Evident, am avut norocul să dăm peste cea mai informată bătrână din sat, care ne-a dat indicaţii super precise (şi mult diferite de cele primite la telefon, desigur). Ajunşi la poarta omului am zărit în curte minunaţia de bus care se odihnea pe iarba. „Ştiţi, pe noi ne-ar interesa busul” i-am spus omului care ne privea destul de mirat. „A, l-aţi văzut pe forum”. „Da, da, noi suntem ăia”. „Păi bine, haideţi să-l vedeţi şi să-l încercaţi”. La prima vedere, super! Îngrijit, frumos, curat, ne făcea deja cu ochiul. Am pornit la o tura de probă - trebuie să menţionez că era prima dată când Dragoş conducea un bus? Şi că „drumul” din Colibiţa e o chestie serpentinoasă, îngustă şi cu asfaltul pe alocuri prezent? :D Şi totuşi, au făcut faţă amândoi :P Era clar, trebuia să fie al nostru, senzaţia de-a te plimba cu un bus era mult diferită de ceea ce experimentasem deja cu broscuţa şi Karmann-ul.

Nenea ne-a povestit un pic despre cum l-a adus din Germania, ce a mai schimbat la el (respectiv motorul, încă îl mai avea şi pe cel original şi intra în preţ). Preţ pe care l-am negociat un pic, că aveam sumă fixă, dar am bătut palma până la urmă. A rămas să ne întâlnim la doua zi şi să facem actele, să putem pleca cu el acasa (lucky me, eu urma să conduc Karmann-ul până la Baia Mare).

Bine-nţeles, am avut ceva peripeţii cu actele a doua zi (că altfel n-ar fi Poliţia de bancuri), dar s-au rezolvat toate şi am pornit. În ciuda previziunilor, n-am fost chiar dezmoşteniţi pentru noua achiziţie, dar nici n-aş putea spune că ideea noastră a fost îmbrăţişată cu drag :D

Drumul până acasă a fost frumos si, ca să nu ne ieşim din mână, cu nişte semi-aventuri. La un moment dat pe Dragoş îl claxona insistent un şofer din spate. Dă-i şi claxonează, Dragoş nimic. Până la urmă nenea l-a depăşit şi l-a făcut să oprească – ii curgea ulei din spate. Mult, ca altfel nu s-ar fi sesizat el. Noroc că nu era de la motorul în funcţiune, ci de la cel de rezervă, primit bonus. Uf!

Am avut si alte aventuri cu busul. Acum trei ani, am mers cu el la prima ediţie a întâlnirii de la Timişoara. Am avut treabă în Cluj, aşa că am luat-o de-acolo spre Oradea şi apoi Timişoara. Primul rateu l-am avut pe drumul spre Oradea, la urcat ditamai panta, când motorul a cerut o pauză de răcire. Apoi în Arad s-a gândit să-şi ia o pauză mai lungă, drept pentru care a luat foc în centrul oraşului, la semafor. Ne opriserăm regulamentar şi când am vrut să pornim, nimic. Dat chei repetate, nici o mişcare. Până a început să se vadă un fum alb din spate. Dragoş a ieşit să vadă ce-i, a deschis capota si flăcările ţuşti afară! Noroc de stingător, am stins focul rapid şi apoi am împins puţin busul, să nu blocăm de tot intersecţia.

Norocul nostru a fost că tocmai atunci trecea un broscar pe lângă noi, ne-a remorcat pe-o străduţă lăturalnică şi băieţii s-au apucat de refăcut motorul. Până la urmă am avut nevoie de ajutor specializat, un alt broscar care a resuscitat instalaţia electrică. Totuşi, cine se poate lăuda că la câteva ore după ce a luat motorul foc a pornit mai departe, cu aceeaşi maşină? Din păcate deja se înserase, nu puteam ţine aprinse decât poziţiile (o încurcătură la partea electrică, descurcată a doua zi, pe lumină); noroc că Timişoara e aproape de Arad. Orişicât, la intrare în Timişoara am rămas, surpriză! fără benzină. Şi aproape fără GPS, desigur. Ce să facem? Am pus triunghiul reflectorizant, am aprins avariile şi am pornit spre cea mai aproapiată benzinărie, să luăm niţică benzină. Am uitat să spun că pe vremea aia eram cam în luna a cincea de sarcină, numai bine pentru atâtea peripeţii :P. În cele din urmă am ajuns aproape de miezul nopţii la locul întâlnirii, în bună stare.

Deşi asta a fost cea mai mare aventură a lui Doka, n-a fost singura. Pentru că aşa-i şade bine unei maşini vechi şi frumoase, să se plimbe şi să aibă parte de întâmplări interesante. Drept pentru care în vara anului trecut a făcut o tură rapidă până la Paris (da, busul nostru a văzut Parisul! Şi i-a plăcut), după nişte mobilă veche pe care am cumpărat-o pe e-bay. Drumul a fost frumos, intens şi presărat cu întâmplări amuzante. Întrucât n-am fost de faţă, nu mă pot pronunţa :P

Acum Doka a intrat într-o bine-meritată vacanţă şi se află în plin proces de restaurare, la Tibi. Îl aşteptăm acasă peste două luni, cu forţe proaspete şi pregătit pentru nişte aventuri cu totul şi cu totul extraordinare. Stay tuned!

Avem numa' broaste-n cap

Adevarul e ca pe langa broaste mai incap si cate-un Karmann, un bus, o maslina... dar din cauze de lungime a titlului, intalnirile se cheama, in general, "de broaste"; chit ca fiecare vine cu ce are pe langa casa.

Am dat-o gata si pe asta, a cincea la numar. A cincea internationala, ca de fapt intalniri la Baia Mare au fost mai multe de cand exista clubul. Vorba lui Dragosh, a fost cea mai internationala de pana acum, am fost depasiti numeric de slovaci+maghiari. Nu neaparat din cauza c-au venit foarte multi, ci ca n-au prea venit de-ai nostri. Maybe next time, if any :P

Trebuie sa recunosc ca a iesit mai bine decat credeam ca o sa fie. Lumea a parut ca se simte bine, s-au distrat, s-au dat cu broastele, au participat la concursuri... fain!

Pentru cei din spatele cortinei a fost destul de obositor (normal, de altfel); si pe alocuri a parut ca treaba scartaie destul de rau, dar asta din cauza expectantelor prea mari, probabil. Am aterizat iarasi la secretariat, pe ultima suta de metri. Cam dezorganizata treaba, si cum eu sunt o freak intr-ale organizarii, a fost cam dur :D A trebuit sa rabd si sa fac, vorba ceea. Dupa cate-o intamplare din asta, am fantezii despre cat de bine as putea eu organiza cate ceva, daca toata lumea si-ar face treaba la timp :D

Dar s-o iau cronologic. Vineri ne-am adunat timid in Piata Millenium, locul deja consacrat de intalnire. Am facut frumos la poze si la camerele de filmat, ne-am invartit o vreme printre masini si apoi eu am aterizat la inscrieri. Si la impartit de tricouri. Si la "construit" pungile pentru participanti. Si la uitat urat la cine se trezea ca mai trebuie nu-stiu-ce. Dupa ce a sosit toata lumea (mai mult sau mai putin) am pornit-o spre Danesti, locul faptei. Noi trei am pornit mai repede, era destul de tarziu pentru broscarita mica, dar nici restul coloanei n-a mai intarziat mult. Cum Alla s-a culcat, eu am particiapt la cheful de deschidere de pe terasa camerei de hotel. Da' am auzit tot, si discursuri, si ceterasi, si rasete, si bancuri.

Sambata lumea a plecat intr-o plimbare pana la Sapanta, noi am ramas sa pazim hotelul. Prilej pentru Alla sa mai faca o ultima baie (pe anul asta) in piscina, lumea ei. Dupamasa, cand s-au intors inapoi excursionistii, au inceput concursurile. O buna parte le-am pierdut, ca eram iarasi la muncile administrative :P. Dar ce-am vazut, a fost fain. Karcsi, tabela de marcaj mobila, tinea la un moment dat scorurile pentru trei concursuri ce se desfasurau in acelasi timp. Acuma inteleg cum isi mentine silueta :P Seara ne-am adunat toti in restaurant si-a inceput premierea. Lunga, ca de obicei (data viitoare trebuie neaparat scurtata) si punctata cu glume si rasete (cele mai multe datorate lui Buju :P). Allei i s-a facut somn taman inainte sa inceapa sa cante formatia (in sfarsit am avut formatie la intalnire, iupiiii!), asa ca eu am ascultat iarasi cheful de pe balcon. Fain chef, cu concurs de dans, intins pana catre ore tarzii.

Consecinta a fost ca parada de duminica a inceput cu vreo ora si ceva mai tarziu decat era stabilit :D. Dar a fost frumoasa si lunga, ca am pornit-o catinel din Danesti, ne-am dat prin oras pe toate bulevardele si-am incurcat circulatia in toate sensurile giratorii (multumim clubului de motociclisti, care ne ajuta in fiecare an cu parada; desi am eu impresia ca tare le place si lor sa opreasca masinile si sa ne faca loc sa trecem :P), apoi am plecat pana-n Coltau. De-acolo noi am plecat direct spre casa, ca trebuia sa ne pregatim de mers la o nunta, insa lumea s-a intors in centrul vechi si s-au despartit oficial acolo.

Plus:
-locul (da' frumusetea e contracarata de pret:P)
-oamenii
-muzica live, in sfarsit!

Minus
-scump, dom'le, scump!
-putini participanti (dar asta e legat si de primul minus si probabil si de vreme).

All in all, a iesit bine. Mai facem :)

Gyoma&Röd 2009

Cu o saptamana intarziere, din motive intemeiate, vine si povestea intalnirii de la Gyoma. Asa, de dragul vremurilor trecute, am hotarat sa mergem in coloana cu cei care urmau sa plece, ca si noi, vineri dimineata – respectiv Weiss si Andrea cu Csilla (pana ma corecteaza careva care stie cum se scrie, iertare!). N-am intalnit, ca de obicei, la OMV-ul de la iesirea din oras si-am pornit-o voiniceste. Pana peste vreo 5 km, cand Alla a declarat ca vrea pe iarba la pisu. Am oprit, le-am spus celorlalti s-o ia inainte ca-i ajungem; alarma fusese falsa, desigur. Si s-a mai repetat de vreo 3-4 ori. Ultima oara, ca sa stim ca o sa fie o calatorie cu peripetii, ca de obicei, masina n-a mai pornit. Nici macar dupa surubelnita aplicata in electromotor, dupa o reteta veche si verificata. Norocul nostru ca ne-a ajutat un nene sa o impingem, asa a pornit foarte frumos. Era clar ca nu mai puteam opri motorul – sau cel putin nu in locuri in care nu existau conditii de impins :))

Ei, dar intarzierea asta a noastra ne-a facut sa ramanem destul de in spatele celorlalti. Si ca sa continuam sirul de intamplari menite sa-ti taie cheful de drum, la intrarea in Satu Mare se rupsese o bariera, asa ca circulatia era complet paralizata. Bine-nteles, restul echipei trecuse de ceva vreme si o pornise spre Valea lui Mihai, pe unde trebuia sa iesim din tara. Deoarece n-aveam nici un chef de stat aiurea-n mijlocul drumului, am hotarat sa mergem pe drumul clasic, pe la Petea, asa ca i-am sunat sa le spunem ca nu-i mai ajungem si eventual ne intalnim pe drum, in Ungaria. Nici lor nu le mergea insa mai grozav – erau si ei opriti din cauza unui accident de tir :D

Am mers voiniceste pana cand am ajuns pe la 50 de km de destinatie, cand nu s-a mai putut cu Alla, a fost musai sa oprim; asa ca am cautat un drum laturalnic destul de lung si putin in panta (conditii ideale, deh!), de unde sa putem porni. Si-am facut o pauza de vreo jumatate de ora, ca Alla nu s-ar mai fi urcat inapoi. Numai bine, pe cand ne pregateam totusi sa pornim, am vazut trecand masina lui Weiss. El nu ne-a vazut, noroc cu fetele, care au oprit si m-au ajutat sa imping Karmann-ul. Relativ usor :).

Ajunsi la Gyoma am cautat loc de cort aproape de trupa reunita de la Timisoara & Bucuresti (sau Tulcea, dupa caz :P), am montat cortul si-am pornit in recunoastere. Masini frumoase o gramada! Lume faina, prieteni vechi si noi, cald, soare, voie buna… ce mai, conditii ideale :). Cel putin pana seara, cand mie nu mi s-au mai parut asa ideale, era cam galagie pentru Alla. Dar in a doua noapte s-o fi obisnuit deja, ca a dormit dusa, contrar bunului ei obicei ;). Despre cat a fost de greu s-o scoatem din apa…. stie toata lumea care se afla pe langa piscine :P. Am mai spus eu, o sa se faca sirena. Ca si sonor corespunzator are :P

Vineri seara au mai aparut si alti apartinatori ai clubului nostru, respectiv Vlad si Mulea cu VW-uri si Simionescu cu-al lui Caravelle. Frumoasa masina, nimic de zis, da’ parca merge o broasca :).

Despre parada traditionala la Gyoma pot povesti doar din auzite si din amintirile de anii trecuti. Fiind cam tarziu si cam lunga, n-am indraznit sa merg cu Alla, noi am stat in tabara si-am asteptat broscutele inapoi. Dar pregatirile facute inainte de drum si halul in care aratau masinile (si uneori soferii) dupa parada mi-au spus c-a fost un succes :P. Pentru cine nu stie (chiar asa, cine???), specificul paradei de la Gyoma este bataia cu apa. An de an armele si rezervoarele de apa devin tot mai sofisticate, tragatorii isi imbunatatesc abilitatile de tras la tinta, trecatorii cad victime… ce mai, un carnagiu acvatic :P, ca tot suntem in zona cu ape termale. Fiind un asa eveniment fain, toata suflarea orasului iese pe strazi (inarmata corespunzator, desigur) si asteapta masinile. Care cu furtune, care cu galeti, care cu pusti sau pistoale cu apa, care cu baloane – ce se gaseste pe langa casa omului. Nici broscarii nu se lasa mai prejos, ce credeati? Am vazut un rezervor intr-un Price… mama-mama! Nu cred ca le-a fost usor celor aflati in raza de actiune a dusurilor montate la rezervor :))

Seara au fost din nou concerte – le-am zis din nou cateva in gand, desigur. Si muzicantilor, si alora care-si gasisera sa puna tara la cale (in maghiara) langa cortul nostru, candva pe la 4 dimineata :P

Duminica am pornit destul de dimineata, aveam inca o groaza de lucruri de pregatit pentru luni, asa ca n-am prins inchiderea oficiala. Desi sambata Dragosh cu ajutoarele au mesterit ceva la Karmann si totul parea ok, cand am oprit in Debrecen a trebuit sa imping iarasi ca sa pornim. Norocul meu ca opriseram intr-o usoara panta si a fost destul de lejer. Dar pana in garaj n-am mai oprit motorul :D Deja Alla spune ca “mai megem la Ghiomo, mai megem”, asa ca-mi inchipui ca o sa fim prezenti si la anu’. Si la multi ani.
Si pana incarc pozele in albumul din photobucket, gasiti poze aici, aici si aici. Enjoy!

Käfer au lait

Cafeluta a ajuns la Dan acum 3 ani (indata-i aniverseaza!). Era ziua Anei si am mers s-o felicitam. I-am gasit uitandu-se pe internet la o broscuta albastra dragalasa, din Cluj. “Oare cum ar fi s-o luam?” s-a intrebat Dan. “Sa fie cadoul Anei” (nu stiu exact cat si-o dorea Ana, dar Dan mult, desigur :P). De la Dragos n-a primit decat incurajari, bine-nteles, asa ca a dat telefon la proprietar(a).

Surpriza, venea cineva din Timisoara s-o vada si probabil s-o cumpere. Gandul ne-a fugit de indata la Andrei, presedintele clublui timisoarean (pe-atunci inexistent; clubul, nu Andrei), mare pasionat de VW. Baietii l-au sunat, dar nu el era doritorul. Intrucat proprietara a spus ca o da pe principiul primul venit, primul servit, n-a durat mult pana sa se puna la cale un drum la Cluj.

Dupa un consiliu rapid si o goana dupa banii de avans, Dan cu Ana s-au urcat in Karmann cu Dragos si au pornit (Ana in spate; pe-atunci nu stiam, dar intre timp am aflat cu varf si indesat cat e de comod :D). Au ajuns in Cluj spre seara; de pe drum si-au sunat rudele de prin Cluj sa mai faca rost de bani si sa plateasca avansul (erau porniti rau!). Cand au ajuns la fata locului ajunsesera si clientii din Timisoara. Care nu erau broscari, voiau masina de fitze. Pai nu era pacat sa incapa pe mana lor?

Dupa o cearta ca la usa cortului masina a revenit pasionatilor :P. Ei au fost cei care si-au pledat cauza cu mai mare ardoare. De teama competitiei, o parte din noapte a fost petrecuta in preajma broscutei, sa nu pateasca ceva.

A doua zi au pornit spre Baia Mare, sa aduca masina cu surle si trambite acasa. Evident, nu putea fi un drum fara peripetii, asa ca broscuta a cedat la un moment dat si au fost nevoiti sa astepte o platforma care s-o poarte restul drumului. In cele din urma, dupa un drum de multe ore, broscuta a ajuns pe plaiurile maramuresene, in garajul in care avea sa locuiasca multa vreme.

A fost dezbracata de tabla si de motor si a inceput restaurarea, drum lung si anevoios, presarat pe ici pe colo cu certuri cu ajutoarele :P Pentru ca era total neutilizabila, a pierdut intalnirile de acum doi ani, dar la intalnirea de la Baia Mare a venit totusi, sub forma de sasiu doar :). A fost o aparitie inedita pe strazi, probabil ca de uimire n-a indraznit nici un politist sa-l opreasca pe Dan si sa-i ceara socoteala.

A recuperat insa timpul pierdut cu o calatorie (cu peripetii, cum altfel?) pana la Gyoma, anul trecut. Cu broscarita mica cu tot, desigur. La cat mai multe!

Fisa broscutei:
Model: 1200
Motor: 1.3 cu 44 CP
Culoare: Bej
An de fabricatie: 1965

Run, baby, run

Nu c-am fi vitezomani (si nici ca prinde 200), dar forma, forma! Joasa, cu botul indreptat spre orizont, parca asteapta doar jarul. Sau piciorul pe acceleratie, dupa caz.

E al doilea membru al familiei, adoptat tocmai din Germania, tara lui de bastina. Cu aventuri, desigur, ca asa ne sta noua bine. Povestea lui incepe acum trei ani, odata cu pelerinajul spre Wolfsburg. Broscuta noastra era in reparatii, asa ca ne-a luat Osi cu a lui. Era cea mai importanta calatorie a clubului de pana atunci, si noi mergeam cu ia-ma nene. Incredibil, stiu!

Se vede deci de ce era necesar sa ne intoarcem totusi cu o masina. Si nu oricare: de-acum aveam broscuta, dar ne lipsea un Karmann Ghia. Pe vremea aceea nici nu mai era altul in club, alt motiv pentru a ne cauta unul :).

Am vazut unul frumos si de vanzare chiar acolo, la intalnire. Urma sa mergem la Hanovra si sa perfectam afacerea a doua zi dupa ce restul plecau spre casa. Cu noi a ramas Karcsi cu broscuta lui iubitoare de viteza (si decapotabila pe deasupra). Si uite-asa luni am pornit-o spre Hanovra (in directia opusa drumului spre casa), noi doi pe bancheta din spate peste vreo trei randuri de saci de dormit si alte bagaje (paranteza: NU calatoriti asa intr-o broscuta decapotabila, cu 120kmh decat daca folositi crema cu factor de protectie solara 200; altfel o sa sfarsiti ca noi, dupa o jumatate de zi nu ne mai puteam misca obrajii si nu stiam de ce).

Dupa ce am facut o bucata buna de drum am sunat proprietarul masinii, sa-i spunem ca am pornit. Surpriza, o vanduse! Ni s-au inecat toate corabiile instantaneu. Unde sa mai gasim alta? Cum sa mergem acasa si apoi sa ne intoarcem iarasi? Cu cine? Deprimati, am oprit la o benzinarie si am inceput sa cautam KG-uri pe mobile.de. Am gasit unul care arata super bine, in Berlin; departe, da. Am sunat sa vedem daca mai este, da, totul era ok.

Am pornit deci spre Berlin, ce era sa facem? Am ajuns seara tarziu, nici vorba sa mai fie deschis la depozitul respectiv de masini. L-am reperat totusi, ne-am invartit o vreme pe-acolo incercand sa vedem masina, dar n-am reusit. Am gasit in cele din urma un hotel (greu, era campinatul european de fotbal, bucuria noastra). A doua zi am mers sa vedem masina. Nu prea convinsi, nu mai arata atat de bine ca in poze, pretul era destul de mare. Ca sa nu mai vorbim de vanzatori, care erau dubiosi de-a dreptul. Cand am vazut ca nici actele masinii nu erau tocmai in ordine, am renuntat.

Din ce in ce mai dezamagiti, am mai cautat pe mobile alt Karmann. Am gasit unul in Nierstein, pe malul Maine-ului, langa Mainz. Am vorbit cu omul (tot depozit de masini) si am pornit. Ne-am grabit sa ajungem in aceeasi zi, macar sa nu mai pierdem aiurea timpul. De data asta norocul a tinut cu noi. Am ajuns, am vazut, ne-a placut, arata bine, se vedea ca fusese ingrijit. Vanzatorul parea si el ok asa ca dupa o negociere usoara am batut palma. A doua zi urma sa facem actele si sa pornim (in sfarsit!) spre casa.

Ei, bine-nteles ca lucrurile n-au stat chiar asa simplu; desi te-ai fi asteptat, de la niste nemti. Ca sa nu mai platim ceva taxe suplimentare la vama, ne trebuia un atestat in care sa scrie ca masina e produsa in Europa, nu in America (s-au facut si pe-acolo cateva). Bine-nteles, neamtul responsabil cu certificatele lipsea in ziua aceea. Ne-am intors in Nierstein, noroc ca oraselul era foarte frumos, la fel si imprejurimile. Daca n-ar fi fost dorul de casa, oboseala si faptul ca noi eram aproape fara bagaje, ca nu mai incapusera... ar fi fost ca-n vacanta.

Urmatoarea zi parea ca o sa pornim totusi spre casa. Dragos si Karcsi au plecat sa rezolve cu certificatul, noi am pregatit bagajele si-i asteptam cu nerabdare. In sfarsit au sosit, totul era in ordine, asa ca am plecat. N-am ajuns departe, la iesirea din oras cablul de ambreiaj de la decapotabila s-a rupt. Ne-am intors (deja nenea ala facuse ochii mari cand ne-a vazut iarasi acolo) si in cele din urma am facut rost de cablu de la o broscuta veche de-a lui. Si-am plecat – de data asta de-adevarat. Am mers intins pana-n Austria unde am innoptat intr-o benzinarie, in masina (cand ne-am trezit a doua zi, pe o masina din apropiere cazuse un copacel, fusese o furtuna peste noapte).

In sfarsit urma sa ajungem acasa! In buna traditie romaneasca, dat fiind faptul ca eram aproape am considerat ca putem pleca mai tarziu si am cam pierdut vremea. S-a-ntors impotriva noastra, cum era de asteptat. Imediat dupa Nyiregyhaza a cazut incarcarea. Am oprit si am incercat sa remediem, degeaba. Mergea putin, apoi cadea din nou. Am mers cat mai mult cu farurile stinse, sa le pastram pentru noapte. Degeaba, ca am ajuns tarziu in vama si am avut de stat destul de mult, pana am rezolvat cu actele.

Am mai incercat o rezolvare in Petea la benzinarie; a tinut fix pana am iesit pe sosea :)). Periile dinamului erau prea tocite sa mai faca fata si n-avem cu ce sa le inlocuim. Karcsi a spus ca ei nu mai pot sta, ii astepta copilul acasa de cateva zile deja; normal, de altfel. Asa ca am oprit undeva la intrarea in Satu Mare, l-am sunat pe Osi si l-am chemat in ajutor. Nu stiu ce si-o fi zis in sinea lui (era deja trecut de miezul noptii), dar ne-a promis ca vine. L-am asteptat, a ajuns in jur de 3 dimineata, am facut schimb de baterii si am pornit. Tot cu pozitiile doar, ca nu ar fi tinut bateria altfel. Noi eram extrem de obositi, ni se inchideau ochii aproape (probabil si lui) asa ca am tot conversat prin statii, incercand sa ramanem treji.

Am ajuns cu bine si am facut iarasi rocada cu bateriile in parcarea de langa bloc. Bine-nteles ca ii golisem bateria, asa ca a trebuit sa-l impingem ca sa porneasca, o ultima aventura :). Ma indoiesc ca a mai apucat sa doarma inainte sa mearga la serviciu, dar macar asa a fost primul din club care a vazut Karmann-ul in... motor si caroserie (carne si oase nu prea merge).

Masina a fost o vreme senzatia clubului, intre timp s-au inmultit KG-urile si in Baia Mare si in tara. In oras inca mai atrage priviri admirative, mai ales ca anul trecut a fost restaurat si vopsit frumos. O vreme a fost cea mai noua masina a noastra, dar numai pana am cumparat Dokka.

Fisa masinii:
Model: Karmann Ghia
Culoare: verde cu crem
Motor: 1.6 cu 50 CP
An de fabricatie: 1972

Portocala mecanica (sau Olandezul Zburator)

Ca-i portocalie, de asta. Si-i a noastra, prima masina cumparata cu banii nostri. Asta se intampla acum vreo 4 ani, dupa ce Dragosh tocmai absolvise cu succes scoala de soferi. Cam tarziu, stiu, dar mai bine decat niciodata :P. Pentru ca tot avea carnet, a decis ca Dacia batrana care ne servise pana atunci nu-i prieste. Si ce altceva mai potrivit pentru o fire boema decat o broscuta? Rotunjoara, dragalasa, duduitoare, ce mai, o minunatie.

Asa ca am demarat cautarile. Intai in anunturile din ziare – abordare gresita, cum aveam sa aflam mai tarziu. Nu se prea gasesc pe-acolo, sunt doar pentru cunoscatori :). Am aflat la un moment dat de una rosie. Un prieten al unui prieten parea sa stie ceva de ea, asa ca l-am contactat. Era Osi :), care nu ne-a dat mari sperante. Nu era ceva in regula cu masina respectiva, asa ca am continuat sa cautam.

A doua vazuta a fost la Bistrita. O broscuta amarata (tot rosie, se pare ca nu e culoarea noastra!), compusa din mai multe, nefolosita de mult - dar venea la pachet cu niste jante smechere ;). Nu ne-a convins.

Ne-am intors acasa si am gasit-o in cele din urma. Portocalie, frumoasa, lucitoare – cat sa-ti ia ochii. Si sa nu vezi cateva chestii care nu erau tocmai ok, dar oricum nu ne pricepeam la vremea aia. Iar Dragosh oricum nu mai putea fi convins sa astepte :)). Asa ca am cumparat-o, am semnat actele, am facut-o a noastra si… am pornit la primul drum. Spre Coruia.

Repet: Dragosh proaspat sofer; functionarea broscutei (sau a oricarei alte masini) – un mister de nepatruns; masina nu mergea grozav. Cand am cumparat-o venise cu noi un amic priceput intr-ale motoarelor (nu de broasca, insa), care a remediat ceva probleme cu bujiile si ne-a asigurat ca n-ar trebui sa mai avem altceva urgent de facut.

Ei, si uite-asa am pornit-o spre Coruia, si nu pe oriunde, ci pe la Grosi, unde-i dealul mai mare. Si unde nu se porneste broscuta noastra, pe la jumatatea pantei, sa o ia inapoi, la vale! Cu toata acceleratia impinsa pana-n podea cu tot. Norocul nostru ca drumul era pustiu, asa ca am putut cobori linistiti pana la un loc drept, unde am parcat cumva. Si de unde am sunat depanatorul (cel care ne ajutase s-o cumparam). Care a sosit repede la fata locului inarmat cu smirghel si-a mai curatat o data bujiile, mai temeinic se pare, ca apoi am reusit sa urcam.

Dupa primele peripetii broscuta a facut un drum la mecanic (dar mai tarziu, cand am inceput sa ne pricepem noi am vazut ca nici acolo nu fusese tratata tocmai bine). Am inceput incet incet sa ne acomodam unii cu altii. Am facut impreuna mii de kilometri cu soare, ploaie si chiar zapada. Am ramas impotmoliti o data in zapada (din nou la urcare, dar nu era vina motorului ci a soferului care s-a incapatanat sa depaseasca limitele masinii).

Am ajuns cu ea pana la Wolfsburg, la Mecca broscutelor. Am dus-o la o multime de intalniri, sa se vada cu alte surioare de-ale ei. Dar cel mai important drum a fost unul scurt, de la spital pana acasa, dupa ce s-a nascut cealalta broscuta a noastra. Acum sta in garaj, asteptand o caseta de directie noua. Momentan a predat stafeta fratilor mai tineri – un Karmann Ghia si un Dokka. Vin si povestile lor.

Fisa broscutei:
Model: 1302S
Culoare: portocalie
Motor: 1.6 cu 50 CP
An de fabricatie: 1970