27 august 2011

Despre pasiune, compromis (pana la un punct) si dragoste cu sila (nu se poate)

In weekendul asta are loc intalnirea de broscute de la Baia Mare. Care de fapt nu mai e intalnire de broscute, ci e o combinatie intre fosta intalnire si un eveniment al Retromobil - Carpati retro. Noi nu suntem acolo - suntem acum la Bistrita, au trecut sase saptamani de cand a murit bunica mea si am venit pentru slujba de pomenire. E prima intalnire de la noi la care nu mergem. Si de aseara nici macar o umbra de regret nu am ca lipsim. Lipsesc, hai, ca acum scriu despre mine si din perspectiva mea. Mai bine nu-i pun omului cuvinte-n gura si declar de la inceput ca scriu ghidata de neuronul propriu si personal, de buna voie si nesilita de nimeni (nu de alta, da' au mai existat precedente - cand am scris ceva si un oarecare domn a sarit repede-n sus, ca doar femeie fiind n-am cum sa am pareri proprii, tre' sa mi le dicteze cineva, nu? :D).

Cand am cumparat broscuta, acum aproape sase? sapte? ani si am intrat in club, mi s-a parut o chestie super faina. Si asa si era. Un grup de oameni cu preocupari diverse, uniti de o pasiune comuna: VW vechi. Am mers la o multime de intalniri (plus marea aventura, drumul spre Wolfsburg din 2006), ne-am simtit fain, ca apartinand de ceva fain.

Nu stiu exact cand a inceput sa devina din ce in ce mai putin fain. Oamenii din club au inceput sa fie preocupati (si) de alte lucruri in afara de broscute, a inceput sa se puna prea mare accent pe aparente, pe marketing, prea am inceput sa ne desfasuram activitatile in vazul jurnalistilor, prea am ajuns sa ne simtim cumva constransi sa ne distram corespunzator, sa dam bine in presa. Prea am inceput sa ne intindem mai mult decat ne era plapuma, sa chemam oameni in club doar ca sa iasa la numar, fara sa ne mai preocupam de cei deja inscrisi. Care s-au indepartat, in mare parte, pentru ca nu-i (mai) curta nimeni. Si, mai grav, nu-i mai asculta nimeni.

Pe de o parte inteleg ratiunile care au stat la baza tuturor acestor actiuni - nevoia de publicitate pentru a arata potentialilor sponsori ca suntem cineva, ca meritam sa primim bani pentru diverse actiuni. Pe de alta parte am pierdut din vedere ce era cel mai important - si anume placerea sincera de-a face ceva din pasiune, de buna voie, fara constrangeri, fara suparari, fara targeturi si fara nevoia de-a ne arata mai buni decat suntem.

Din punctul meu de vedere, mutarea centrului de atentie de la distractie si placere la datorie si dorinta de a impresiona e in mare parte responsabila de dezertarile din club. Cel putin pentru mine asa e. Mi-a placut mult sa ma implic (sunt o maniaca a organizarilor, remember?), am facut-o mai mult decat mi-ar fi putut-o cere cineva (si am facut-o cu placere. Pana la un punct). Doar ca in momentul asta nu mai vad prea bine rostul. In primii doi ani am mers la sedintele clubului saptamanal, era un eveniment pe care chiar il asteptam cu placere. Acum nu m-as mai duce. Sigur, intre timp mi s-au schimbat prioritatile, am descoperit ca pe alocuri oamenii pot fi mai faini decat masinile :D, insa si fara asta tot nu m-as mai duce. Pentru ca multi dintre cei cu care mergeam cu placere la sedinte nu mai merg nici ei. Pentru ca s-au saturat sa incerce sa vorbeasca, sa propuna, sa vina cu idei si sa nu-i bage nimeni in seama (ba chiar sa fie acuzati ca nu fac nimic pentru club :D).

Aseara ne-a sunat cineva (ma rog, pe D. l-a sunat) sa-l faca cu ou si cu otet ca lipseste de la intalnire. Era asa pornit ca D. nici macar n-a incercat sa-i explice de ce lipsim. Adevaru-i ca de o vreme buna incoace n-am mai mers impreuna cu trupa nicaieri. Cu ce a mai ramas din trupa, adica. Ultima absenta am marcat-o la inceputul lunii, cand ne-am trezit prea tarziu sa-i facem pasaport Allei si am ratat Gyomaendred, alegand in schimb Transalpina. Ca sa fiu sincera pana la capat, m-am simtit mult mai bine asa decat m-as fi simtit la G. Unde am fi reintalnit oameni faini, admit, insa unde m-ar fi plictisit de moarte aceleasi concursuri, aceleasi discursuri, aceleasi festivitati interminabile. Ca si cum lumea ar merge la intalniri pentru o diploma si-o cupa, si nu ca sa se simta bine alaturi de altii cu aceeasi pasiune.

Revenind la telefonul de-aseara, relatarea discutiei mi-a lasat un gust amar pentru c-a cuprins un fel de "lasa ca nu mai suntem prieteni". Si atunci cum sa nu prefer oricand o excursie cu Osi, care (sper!:D) o sa ne ramana prieten si daca mergem la intalniri si daca nu? Cum sa nu caut oameni care ma plac pentru mine si nu pentru masina si prezenta la diferite evenimente? De ce sa-mi pierd zile, ore sau minute din viata gandindu-ma la chestii care nu merita si regretand lucruri pe care nu le pot schimba? (da, stiu, tocmai mi-am irosit minute bune scriind asta, dar trebuia sa ma descarc cumva; o sa ma reintorc la zen imediat :P). Pasiunea si placerea raman, chiar daca nu facem frumos la club. Sigur, e mai fain cand ai cu cine impartasi asta; noroc ca avem.


6 august 2011

Live blogging: Transalpina

Weekendul asta era planificata plecarea la intalnirea de broscute de la Gyomaendrod, insa din motive de socoteala pasaportistica de-acasa nepotrivita cu aia din targ, nu s-a mai putut. Ca sa nu ramanem totusi acasa, daca tot eram pe picior de plecare (si eu cu examenul proaspat luat, trebuia clar sarbatorit cumva :P) am zis ca ar fi momentul sa ne mai vizitam putin tara, asa ca am luat doi prieteni si inca o broscuta si am pornit sa cucerim soseaua situata la ce mai mare inaltime din tara. Care nu este Transfagarasanul, cum s-ar putea crede, ci Transalpina.

Vineri dupa pranz am incarcat Karmann-ul si broscuta mov si am pornit la drum, ghidati de gps-ul lui Osi, care, asa cum stim, nu circula fara :P.

Seara am poposit in orangeria resedintei de vara a baronului Brukenthal, din Avrig, care in cort, care in paturi omenesti. Portarul care ne-a intampinat a fost tare de treaba, ne-a oferit loc de cort in prezidiu, in buza salii festive.
Abia dimineata am reusit sa vedem imprejurimile si sa vizitam gradina Palatului. Din pacate lipsa fondurilor nu-i permite sa se prezinte in toata splendoarea, insa e frumos si asa.

Planul palatului si al gradinii

In gradina

Orangeria, unde sunt acum camere pentru calatori

Gradina franceza

Calatorii



Aleea pe care am intrat in gradina


Acum am pornit spre Sebes, de unde o sa incepem urcarea pe Transalpina. Poze o sa pot pune doar de acasa, de pe ipad (da, inca vreau laptop!) nu pot. Probabil ca sus n-o sa mai am cine stie ce semnal (traiasca digi mobil, deocamdata s-a dovedit salvator, Alla stie :D). Daca avem semnal, o sa va povestim ce frumos e pe drum ;) Intre timp scuzati erorile de scriere, asta-mi scoate peri albi, le repar cand pun mana pe o tastatura normala.

*****

E 11 si-un pic, am ajuns in Sebes. Am trecut prin multe sate faine pe drumul incoace, ingrijite, cu case frumoase, curate, nemtesti, ce mai :P. Ba chiar am avut onoarea si neasteptata satisfactie sa trecem pe langa Halewood (sa nu uit pozele, sa nu uit pozele!)

Deocamdata s-a cam dus semmnalul, dar nu ma las. Plus ca daca n-am poozele alea care fac cat o mie de cuvinte, nu-mi raman decat cuvintele :D

******

Suntem sus, la Obarsia Lotrului, fara semnal, evident. Tocmai am facut o pauza de masa ca de la atata urcus ni s-a facut o foame de vulpe, vorba Allei. Pe drum am gasit afine, asa ca acum suntem cu buzele violete. Pana aici drumul a fost frumos, ceva mai aglomerat decat Transfagarasanul (dar e drept ca acolo am urcat la sfarsitul lui septembrie si acum e abia inceputul lui august, lumea e inca in concediu ori vacanta si se plimba). Ne-am intalnit cu o gramada de motociclisti si biciclisti. Astia mi se par tare temerari, trei cu care am vorbit veneau de la Curtea de Arges, trecusera Transfagarasanul si acum isi incercau puterile si cu Transalpina. Si nu pareau deloc sfarsiti :D

*****

In sfarsit semnal - in Petrosani. Aici o sa dormim in noaptea asta si maine pornim spre casa, cu o pauza de balaceala pe undeva pe traseu. Initial voiam sa facem o baie dimineata, inainte sa pornim, intr-un complex din apropiere, insa cina luata acolo ne-a facut sa ne schimbam planurile si sa cautam altceva. Om vedea maine.

Am tot facut comparatii cu Transfagarasanul azi. Pana la un moment dat aveam impresia ca Transfagarasanul e mai maiestuous, mai "de fite"' in vreme ce Transalpina e mai asa, un drum de-un mic si-o bere, impresia intarita de multimea oamenilor iesiti la iarba verde pe traseu, de nu se mai vedea drumul din cauza fumului de gratare si-a gazelor de esapament. Dupa Obarsia Lotrului, insa, de unde incepe cea mai faina parte a traseului, parerea mi s-a schimbat complet. Merita facut drumul de la Novaciu la Obarsia Lotrului oricand. Ce poate fi mai fain decat sa calatoresti printre nori, sa vezi coamele mai joase aurite de soare, sa ai intr-o parte stanci maiestuoase si in cealalta vai ametitoare, sa te saluti cu gura pana la urechi cu altii care calatoresc doar pentru placerea drumului si nu pentru a ajunge doar dintr-o parte in alta.
Evident ca am ramas fara baterii la aparatele de fotografiat tocmai in partea cea mai spectaculoasa a drumului, dar tot am reusit sa le stoarcem ultimele picaturi de energie si sa facem cateva poze de reclama. Abia astept sa ajungem maine seara acasa si sa le descarcam, sa pot urca cateva si aici.

Sus, sus, sus, la munte sus




Traseul


Huruit de broscuta pe Tansalpina


In concluzie, a fost o excursie inspirata (inca mai e, ca n-am ajuns acasa :P), si va recomand din inima Transalpina, mai ales partea dintre Obarsia Lotrului si Novaciu. Si restul drumului e ok (mai ales ca se lucreaza intens pe el si e asfaltat in proportie de 90%), insa nu simti cu adevarat ca esti pe coama muntelui decat pe ultima parte a traseului, cand ti se deschid toate in jur. Fain, sigur mai venim.

 Mai multe poze