15 iulie 2009

Käfer au lait


Cafeluta a ajuns la Dan acum 3 ani (indata-i aniverseaza!). Era ziua Anei si am mers s-o felicitam. I-am gasit uitandu-se pe internet la o broscuta albastra dragalasa, din Cluj. “Oare cum ar fi s-o luam?” s-a intrebat Dan. “Sa fie cadoul Anei” (nu stiu exact cat si-o dorea Ana, dar Dan mult, desigur :P). De la Dragos n-a primit decat incurajari, bine-nteles, asa ca a dat telefon la proprietar(a).

Surpriza, venea cineva din Timisoara s-o vada si probabil s-o cumpere. Gandul ne-a fugit de indata la Andrei, presedintele clublui timisoarean (pe-atunci inexistent; clubul, nu Andrei), mare pasionat de VW. Baietii l-au sunat, dar nu el era doritorul. Intrucat proprietara a spus ca o da pe principiul primul venit, primul servit, n-a durat mult pana sa se puna la cale un drum la Cluj.

Dupa un consiliu rapid si o goana dupa banii de avans, Dan cu Ana s-au urcat in Karmann cu Dragos si au pornit (Ana in spate; pe-atunci nu stiam, dar intre timp am aflat cu varf si indesat cat e de comod :D). Au ajuns in Cluj spre seara; de pe drum si-au sunat rudele de prin Cluj sa mai faca rost de bani si sa plateasca avansul (erau porniti rau!). Cand au ajuns la fata locului ajunsesera si clientii din Timisoara. Care nu erau broscari, voiau masina de fitze. Pai nu era pacat sa incapa pe mana lor?

Dupa o cearta ca la usa cortului masina a revenit pasionatilor :P. Ei au fost cei care si-au pledat cauza cu mai mare ardoare. De teama competitiei, o parte din noapte a fost petrecuta in preajma broscutei, sa nu pateasca ceva.

A doua zi au pornit spre Baia Mare, sa aduca masina cu surle si trambite acasa. Evident, nu putea fi un drum fara peripetii, asa ca broscuta a cedat la un moment dat si au fost nevoiti sa astepte o platforma care s-o poarte restul drumului. In cele din urma, dupa un drum de multe ore, broscuta a ajuns pe plaiurile maramuresene, in garajul in care avea sa locuiasca multa vreme.

A fost dezbracata de tabla si de motor si a inceput restaurarea, drum lung si anevoios, presarat pe ici pe colo cu certuri cu ajutoarele :P Pentru ca era total neutilizabila, a pierdut intalnirile de acum doi ani, dar la intalnirea de la Baia Mare a venit totusi, sub forma de sasiu doar :). A fost o aparitie inedita pe strazi, probabil ca de uimire n-a indraznit nici un politist sa-l opreasca pe Dan si sa-i ceara socoteala.

A recuperat insa timpul pierdut cu o calatorie (cu peripetii, cum altfel?) pana la Gyoma, anul trecut. Cu broscarita mica cu tot, desigur. La cat mai multe!

Fisa broscutei:
Model: 1200
Motor: 1.3 cu 44 CP
Culoare: Bej
An de fabricatie: 1965

14 iulie 2009

Run, baby, run


Nu c-am fi vitezomani (si nici ca prinde 200), dar forma, forma! Joasa, cu botul indreptat spre orizont, parca asteapta doar jarul. Sau piciorul pe acceleratie, dupa caz.

E al doilea membru al familiei, adoptat tocmai din Germania, tara lui de bastina. Cu aventuri, desigur, ca asa ne sta noua bine. Povestea lui incepe acum trei ani, odata cu pelerinajul spre Wolfsburg. Broscuta noastra era in reparatii, asa ca ne-a luat Osi cu a lui. Era cea mai importanta calatorie a clubului de pana atunci, si noi mergeam cu ia-ma nene. Incredibil, stiu!

Se vede deci de ce era necesar sa ne intoarcem totusi cu o masina. Si nu oricare: de-acum aveam broscuta, dar ne lipsea un Karmann Ghia. Pe vremea aceea nici nu mai era altul in club, alt motiv pentru a ne cauta unul :).

Am vazut unul frumos si de vanzare chiar acolo, la intalnire. Urma sa mergem la Hanovra si sa perfectam afacerea a doua zi dupa ce restul plecau spre casa. Cu noi a ramas Karcsi cu broscuta lui iubitoare de viteza (si decapotabila pe deasupra). Si uite-asa luni am pornit-o spre Hanovra (in directia opusa drumului spre casa), noi doi pe bancheta din spate peste vreo trei randuri de saci de dormit si alte bagaje (paranteza: NU calatoriti asa intr-o broscuta decapotabila, cu 120kmh decat daca folositi crema cu factor de protectie solara 200; altfel o sa sfarsiti ca noi, dupa o jumatate de zi nu ne mai puteam misca obrajii si nu stiam de ce).

Dupa ce am facut o bucata buna de drum am sunat proprietarul masinii, sa-i spunem ca am pornit. Surpriza, o vanduse! Ni s-au inecat toate corabiile instantaneu. Unde sa mai gasim alta? Cum sa mergem acasa si apoi sa ne intoarcem iarasi? Cu cine? Deprimati, am oprit la o benzinarie si am inceput sa cautam KG-uri pe mobile.de. Am gasit unul care arata super bine, in Berlin; departe, da. Am sunat sa vedem daca mai este, da, totul era ok.

Am pornit deci spre Berlin, ce era sa facem? Am ajuns seara tarziu, nici vorba sa mai fie deschis la depozitul respectiv de masini. L-am reperat totusi, ne-am invartit o vreme pe-acolo incercand sa vedem masina, dar n-am reusit. Am gasit in cele din urma un hotel (greu, era campinatul european de fotbal, bucuria noastra). A doua zi am mers sa vedem masina. Nu prea convinsi, nu mai arata atat de bine ca in poze, pretul era destul de mare. Ca sa nu mai vorbim de vanzatori, care erau dubiosi de-a dreptul. Cand am vazut ca nici actele masinii nu erau tocmai in ordine, am renuntat.

Din ce in ce mai dezamagiti, am mai cautat pe mobile alt Karmann. Am gasit unul in Nierstein, pe malul Maine-ului, langa Mainz. Am vorbit cu omul (tot depozit de masini) si am pornit. Ne-am grabit sa ajungem in aceeasi zi, macar sa nu mai pierdem aiurea timpul. De data asta norocul a tinut cu noi. Am ajuns, am vazut, ne-a placut, arata bine, se vedea ca fusese ingrijit. Vanzatorul parea si el ok asa ca dupa o negociere usoara am batut palma. A doua zi urma sa facem actele si sa pornim (in sfarsit!) spre casa.

Ei, bine-nteles ca lucrurile n-au stat chiar asa simplu; desi te-ai fi asteptat, de la niste nemti. Ca sa nu mai platim ceva taxe suplimentare la vama, ne trebuia un atestat in care sa scrie ca masina e produsa in Europa, nu in America (s-au facut si pe-acolo cateva). Bine-nteles, neamtul responsabil cu certificatele lipsea in ziua aceea. Ne-am intors in Nierstein, noroc ca oraselul era foarte frumos, la fel si imprejurimile. Daca n-ar fi fost dorul de casa, oboseala si faptul ca noi eram aproape fara bagaje, ca nu mai incapusera... ar fi fost ca-n vacanta.

Urmatoarea zi parea ca o sa pornim totusi spre casa. Dragos si Karcsi au plecat sa rezolve cu certificatul, noi am pregatit bagajele si-i asteptam cu nerabdare. In sfarsit au sosit, totul era in ordine, asa ca am plecat. N-am ajuns departe, la iesirea din oras cablul de ambreiaj de la decapotabila s-a rupt. Ne-am intors (deja nenea ala facuse ochii mari cand ne-a vazut iarasi acolo) si in cele din urma am facut rost de cablu de la o broscuta veche de-a lui. Si-am plecat – de data asta de-adevarat. Am mers intins pana-n Austria unde am innoptat intr-o benzinarie, in masina (cand ne-am trezit a doua zi, pe o masina din apropiere cazuse un copacel, fusese o furtuna peste noapte).

In sfarsit urma sa ajungem acasa! In buna traditie romaneasca, dat fiind faptul ca eram aproape am considerat ca putem pleca mai tarziu si am cam pierdut vremea. S-a-ntors impotriva noastra, cum era de asteptat. Imediat dupa Nyiregyhaza a cazut incarcarea. Am oprit si am incercat sa remediem, degeaba. Mergea putin, apoi cadea din nou. Am mers cat mai mult cu farurile stinse, sa le pastram pentru noapte. Degeaba, ca am ajuns tarziu in vama si am avut de stat destul de mult, pana am rezolvat cu actele.

Am mai incercat o rezolvare in Petea la benzinarie; a tinut fix pana am iesit pe sosea :)). Periile dinamului erau prea tocite sa mai faca fata si n-avem cu ce sa le inlocuim. Karcsi a spus ca ei nu mai pot sta, ii astepta copilul acasa de cateva zile deja; normal, de altfel. Asa ca am oprit undeva la intrarea in Satu Mare, l-am sunat pe Osi si l-am chemat in ajutor. Nu stiu ce si-o fi zis in sinea lui (era deja trecut de miezul noptii), dar ne-a promis ca vine. L-am asteptat, a ajuns in jur de 3 dimineata, am facut schimb de baterii si am pornit. Tot cu pozitiile doar, ca nu ar fi tinut bateria altfel. Noi eram extrem de obositi, ni se inchideau ochii aproape (probabil si lui) asa ca am tot conversat prin statii, incercand sa ramanem treji.

Am ajuns cu bine si am facut iarasi rocada cu bateriile in parcarea de langa bloc. Bine-nteles ca ii golisem bateria, asa ca a trebuit sa-l impingem ca sa porneasca, o ultima aventura :). Ma indoiesc ca a mai apucat sa doarma inainte sa mearga la serviciu, dar macar asa a fost primul din club care a vazut Karmann-ul in... motor si caroserie (carne si oase nu prea merge).

Masina a fost o vreme senzatia clubului, intre timp s-au inmultit KG-urile si in Baia Mare si in tara. In oras inca mai atrage priviri admirative, mai ales ca anul trecut a fost restaurat si vopsit frumos. O vreme a fost cea mai noua masina a noastra, dar numai pana am cumparat Dokka.

Fisa masinii:
Model: Karmann Ghia
Culoare: verde cu crem
Motor: 1.6 cu 50 CP
An de fabricatie: 1972

Portocala mecanica (sau Olandezul Zburator)


Ca-i portocalie, de asta. Si-i a noastra, prima masina cumparata cu banii nostri. Asta se intampla acum vreo 4 ani, dupa ce Dragosh tocmai absolvise cu succes scoala de soferi. Cam tarziu, stiu, dar mai bine decat niciodata :P. Pentru ca tot avea carnet, a decis ca Dacia batrana care ne servise pana atunci nu-i prieste. Si ce altceva mai potrivit pentru o fire boema decat o broscuta? Rotunjoara, dragalasa, duduitoare, ce mai, o minunatie.

Asa ca am demarat cautarile. Intai in anunturile din ziare – abordare gresita, cum aveam sa aflam mai tarziu. Nu se prea gasesc pe-acolo, sunt doar pentru cunoscatori :). Am aflat la un moment dat de una rosie. Un prieten al unui prieten parea sa stie ceva de ea, asa ca l-am contactat. Era Osi :), care nu ne-a dat mari sperante. Nu era ceva in regula cu masina respectiva, asa ca am continuat sa cautam.

A doua vazuta a fost la Bistrita. O broscuta amarata (tot rosie, se pare ca nu e culoarea noastra!), compusa din mai multe, nefolosita de mult - dar venea la pachet cu niste jante smechere ;). Nu ne-a convins.

Ne-am intors acasa si am gasit-o in cele din urma. Portocalie, frumoasa, lucitoare – cat sa-ti ia ochii. Si sa nu vezi cateva chestii care nu erau tocmai ok, dar oricum nu ne pricepeam la vremea aia. Iar Dragosh oricum nu mai putea fi convins sa astepte :)). Asa ca am cumparat-o, am semnat actele, am facut-o a noastra si… am pornit la primul drum. Spre Coruia.

Repet: Dragosh proaspat sofer; functionarea broscutei (sau a oricarei alte masini) – un mister de nepatruns; masina nu mergea grozav. Cand am cumparat-o venise cu noi un amic priceput intr-ale motoarelor (nu de broasca, insa), care a remediat ceva probleme cu bujiile si ne-a asigurat ca n-ar trebui sa mai avem altceva urgent de facut.

Ei, si uite-asa am pornit-o spre Coruia, si nu pe oriunde, ci pe la Grosi, unde-i dealul mai mare. Si unde nu se porneste broscuta noastra, pe la jumatatea pantei, sa o ia inapoi, la vale! Cu toata acceleratia impinsa pana-n podea cu tot. Norocul nostru ca drumul era pustiu, asa ca am putut cobori linistiti pana la un loc drept, unde am parcat cumva. Si de unde am sunat depanatorul (cel care ne ajutase s-o cumparam). Care a sosit repede la fata locului inarmat cu smirghel si-a mai curatat o data bujiile, mai temeinic se pare, ca apoi am reusit sa urcam.

Dupa primele peripetii broscuta a facut un drum la mecanic (dar mai tarziu, cand am inceput sa ne pricepem noi am vazut ca nici acolo nu fusese tratata tocmai bine). Am inceput incet incet sa ne acomodam unii cu altii. Am facut impreuna mii de kilometri cu soare, ploaie si chiar zapada. Am ramas impotmoliti o data in zapada (din nou la urcare, dar nu era vina motorului ci a soferului care s-a incapatanat sa depaseasca limitele masinii).

Am ajuns cu ea pana la Wolfsburg, la Mecca broscutelor. Am dus-o la o multime de intalniri, sa se vada cu alte surioare de-ale ei. Dar cel mai important drum a fost unul scurt, de la spital pana acasa, dupa ce s-a nascut cealalta broscuta a noastra. Acum sta in garaj, asteptand o caseta de directie noua. Momentan a predat stafeta fratilor mai tineri – un Karmann Ghia si un Dokka. Vin si povestile lor.

Fisa broscutei:
Model: 1302S
Culoare: portocalie
Motor: 1.6 cu 50 CP
An de fabricatie: 1970

11 iulie 2009

Nyiregyháza Bogártalálkozó

No, cine stie? :D
Nu, n-am invatat maghiara peste noapte (desi de fiecare data cand ajung in Petea imi propun sa ma pun serios pe treaba), am copiat si eu ce scria pe stickerul primit in weekend, la intalnirea de broscute. Aia inseamna, intalnirea de broscute (buburuze) de la Nyiregyhaza.

A cincea lor intalnire, a patra participare pentru noi. Frumos, multe masini (si ce masini...). Dupa multa vreme, am mers iarasi in coloana. Drept pentru care am facut cei 170 de km in 3 ore jumate, ca, vorba ceea, pauzele lungi si dese... :P Din diverse motive am plecat doar sambata (intalnirea incepe vinerea) si se pare ca rau am facut, ca sambata spre seara s-a pornit o ploaie rece, de toamna, care a durat cu mici intreruperi (fructificate la gratare si beri) pana dimineata. Vineri fusese frumos, vreme de facut baie si ascultat concerte. Dar a fost bine si-asa, am (re)vazut oameni faini de prin toate colturile tarii (ma rog, tarilor, ca eram din doua).

Parada prin oras am ratat-o ca dormea Alla (ce chestie si cu oamenii astia, pun parada la pranz, cand e somnu' mai dulce! Pai?); si din cauza ploii am ratat si plimbarea restanta de vreo 3 ani intr-o broscuta cabrio. Tare-mi e ca pana ajung sa vad cum e ne luam noi una :))

Din pacate drumul asta n-a fost lipsit de incidente, o broscuta a cazut (mi-e teama ca definitiv :() la datorie. Osi a avut un accident (bine ca ei sunt ok!) si broscuta mov care ne-a dus tooocmai pana la Wolfsburg acum 4 ani nu prea mai are sanse de revenire. Pacat, tare pacat :(

Poze multe n-am facut, asa patim de fiecare data, ne inarmam cu 1-2 aparate si venim cu cardurile aproape goale :) Ceva ceva avem totusi. Pentru cunoscatori, ochii mari la Ovali-ul gri si low-nose-ul rosu ;)

Broscareala la Timisoara

Deschidere de sezon pentru noi trei, prima intalnire pe anul acesta. N-am revenit tare incantata, in mare masura din cauza vremii. Care i-a facut si pe altii sa se razgandeasca si sa nu mai vina, asa ca au fost destul de putini participanti, pacat.

Desi la sedintele noastre saptamanale se discuta de intalnire de acum vreo luna, pana la urma am plecat singuri, n-a mai venit nimeni de la noi din club. Asa ca am reprezentat cu mandrie Kafer Club-ul baimarean :P. Am pornit-o vineri dimineata. Si pentru ca Dragosh tocmai schimbase amortizoarele pe fata si amortizorul de la caseta de directie, mi-a spus clar ca el pe ruta Satu-Mare - Arad nu se duce, ca-i drumul ca dupa razboi (paranteza: motiv pentru care de vreo doi ani nu mai cumparam rovigneta la nici una dintre masini; asteptam cu interes sa ne opreasca ARR-ul si sa le spunem ce avem pe suflet). Asa ca de la Satu-Mare am intrat in Ungaria si-am luat-o catinel de-a lungul granitei. GPS-ul, patriot, ne tot aducea catre Oradea/Arad, asa ca am ratacit vreo 60 de km pana sa priceapa ca vrem sa evitam drumul acela. Eh, in cele din urma am reusit sa-l facem sa priceapa si am intrat in tara pe la Varsand, de unde a fost relativ ok pana in Timisoara. De fapt pana la Dumbravita, acolo se tine intalnirea (deja al treilea an), intr-o poiana unde ar incapea multe masini, numai sa vina!

Buuun... am ajuns, am descalecat (vai de capul meu, amortisem de tot in spate in Karmann, pentru ca scaunul Allei nu incape decat in fata; oricum numai acolo sunt centuri) si am inceput sa intindem cortul. Big mistake, nu mai fusese despachetat din vara trecuta, de la Gyoma, drept pentru care mirosea placut a mucegai. Asa ca m-am apucat sa construiesc un loc de dormit decent pentru Alla in masina. I-am facut un super pat pe bancheta din spate, care a devenit foarte incapatoare dupa ce am deschis portbagajul din spatele ei (al banchetei:P); arata de-a dreptul fain (bine, pentru cineva mai scurt de un metru, desigur). Pentru mine ma pregateam sa fac acelasi lucru pe scaunele din fata, dar perspectiva de-a dormi cu ditamai frana de mana in coaste m-a demoralizat. Asa ca l-am sunat pe Matei, un prieten din vremuri portugheze si l-am anuntat ca ne are de musafire (adevarul e ca el ne propusese de la inceput sa dormim la el, dar pana sa desfacem cortul eram convinsa ca nu).

Dragosh ne-a depus (mare problema, Alla nu mai voia sa coboare din Kamanu) si s-a intors in poienita. El zice ca a dormit bine in cort. Da' ce bine am dormit noi! Si dimineata am iesit la locul de joaca de langa bloc, unde Matei a dovedit ca practica de unchi de trei nepoate ii este de folos :)Ne-am invartit o vreme (de data asta n-am mai ajuns in centru) si ne-am intors cu totii la locul faptei, unde se mai adunasera ceva masini, dar tot putine, pana la urma. Ziua incepuse frumos, dar dupa-masa s-au pornit niste ploi reci, brrr! Asa ca pana si Dragosh s-a lasat convins ca nu mai e de stat in cort, asa ca am innoptat tot la Matei. Si dimineata am pornit spre casa, de data asta pe ruta Dumbravita - Lipova (frumos oras, pacat ca-i darapanat si-i lipsesc indicatoarele; ca satelitii nu-l prea vad) - Deva - Cluj - Baia Mare. Cam cu 200 de km mai mult decat ruta normala :(( (dar na, amortizoare noi... ca sa nu mai vorbim de rotule si alte cele consumabile pe drumuri proaste).

Aaaa, am uitat sa spun ca-s mare vedeta de-acum, am dat interviu la ProTv (cred ca inca nu s-a difuzat reportajul). Si Dragosh, mare vorbitor de maghiara :)), a dat interviu pentru Duna TV (ala sigur n-o sa-l vedem).

All in all, intalnirea de la Timisoara nu-i in topul meu din mai multe motive: nu prea e un loc potrivit unde sa mergi cu copiii (ori asta e foarte important acum pentru mine/noi) - spre deosebire de Gyoma, de exemplu; fiind organizata in poienita, la destula distanta de oras, nu prea ai ce face pe-acolo; daca vrei si-o bere, e complicat cu dusul-intorsul din oras; utilitatile-s cam problematice (asta e deja fitza, nu? :)) ).

Paranteza foarte mare: la prima editie, acum trei ani, am mers cu busul. Am avut treaba in Cluj, asa ca am luat-o de-acolo spre Oradea si apoi Timisoara. Primul rateu l-am avut pe drumul spre Oradea, la urcat ditamai panta, cand motorul a cerut o pauza de racire. Apoi in Arad s-a gandit sa-si ia o pauza mai lunga, drept pentru care a luat foc in centrul orasului, la semafor. Ne opriseram regulamentar si cand am vrut sa pornim, nimic. Dat chei repetate, nici o miscare. Pana a inceput sa se vada un fum alb din spate. Dragosh a iesit sa vada ce-i, a deschis capota si flacarile tusti afara! Noroc de stingator, am stins focul rapid si apoi am impins putin busul, sa nu blocam de tot intersectia.

Norocul nostru a fost ca tocmai atunci trecea un broscar pe langa noi, ne-a remorcat pe-o straduta laturalnica si baietii s-au apucat de refacut motorul. Pana la urma am avut nevoie de ajutor specializat, un alt broscar care a refacut instalatia electrica. Totusi, cine se poate lauda ca la cateva ore dupa ce a luat motorul foc a pornit mai departe, cu aceeasi masina? Din pacate deja se inserase, nu puteam tine aprinse decat pozitiile (o incurcatura la partea electrica, descurcata a doua zi, pe lumina); noroc ca Timisoara e aproape de Arad. Orisicat, la intrare in Timisoara am ramas, surpriza! fara benzina. Si aproape fara GPS, desigur. Ce sa facem? Am pus triunghiul reflectorizant, am aprins avariile si am pornit spre cea mai aproapiata benzinarie, sa luam nitica benzina. Am uitat sa spun ca pe vremea aia eram cam in luna a cincea de sarcina, numai bine pentru atatea peripetii :P. In cele din urma am ajuns aproape de miezul noptii la locul intalnirii (dupa ce am ratacit o vreme cautand poienita aia, ca la telefon nu raspundea nimeni). Si uite asa am ajuns noi la prima intalnire de la Timisoara. Suspectez ca inca-s marcata de evenimentele de acum doi ani, de aia nu mi-a placut tare mult nici anul asta. Gata paranteza, mai bine cateva poze de anul asta.