Despre pasiune, compromis (pana la un punct) si dragoste cu sila (nu se poate)

In weekendul asta are loc intalnirea de broscute de la Baia Mare. Care de fapt nu mai e intalnire de broscute, ci e o combinatie intre fosta intalnire si un eveniment al Retromobil - Carpati retro. Noi nu suntem acolo - suntem acum la Bistrita, au trecut sase saptamani de cand a murit bunica mea si am venit pentru slujba de pomenire. E prima intalnire de la noi la care nu mergem. Si de aseara nici macar o umbra de regret nu am ca lipsim. Lipsesc, hai, ca acum scriu despre mine si din perspectiva mea. Mai bine nu-i pun omului cuvinte-n gura si declar de la inceput ca scriu ghidata de neuronul propriu si personal, de buna voie si nesilita de nimeni (nu de alta, da' au mai existat precedente - cand am scris ceva si un oarecare domn a sarit repede-n sus, ca doar femeie fiind n-am cum sa am pareri proprii, tre' sa mi le dicteze cineva, nu? :D).

Cand am cumparat broscuta, acum aproape sase? sapte? ani si am intrat in club, mi s-a parut o chestie super faina. Si asa si era. Un grup de oameni cu preocupari diverse, uniti de o pasiune comuna: VW vechi. Am mers la o multime de intalniri (plus marea aventura, drumul spre Wolfsburg din 2006), ne-am simtit fain, ca apartinand de ceva fain.

Nu stiu exact cand a inceput sa devina din ce in ce mai putin fain. Oamenii din club au inceput sa fie preocupati (si) de alte lucruri in afara de broscute, a inceput sa se puna prea mare accent pe aparente, pe marketing, prea am inceput sa ne desfasuram activitatile in vazul jurnalistilor, prea am ajuns sa ne simtim cumva constransi sa ne distram corespunzator, sa dam bine in presa. Prea am inceput sa ne intindem mai mult decat ne era plapuma, sa chemam oameni in club doar ca sa iasa la numar, fara sa ne mai preocupam de cei deja inscrisi. Care s-au indepartat, in mare parte, pentru ca nu-i (mai) curta nimeni. Si, mai grav, nu-i mai asculta nimeni.

Pe de o parte inteleg ratiunile care au stat la baza tuturor acestor actiuni - nevoia de publicitate pentru a arata potentialilor sponsori ca suntem cineva, ca meritam sa primim bani pentru diverse actiuni. Pe de alta parte am pierdut din vedere ce era cel mai important - si anume placerea sincera de-a face ceva din pasiune, de buna voie, fara constrangeri, fara suparari, fara targeturi si fara nevoia de-a ne arata mai buni decat suntem.

Din punctul meu de vedere, mutarea centrului de atentie de la distractie si placere la datorie si dorinta de a impresiona e in mare parte responsabila de dezertarile din club. Cel putin pentru mine asa e. Mi-a placut mult sa ma implic (sunt o maniaca a organizarilor, remember?), am facut-o mai mult decat mi-ar fi putut-o cere cineva (si am facut-o cu placere. Pana la un punct). Doar ca in momentul asta nu mai vad prea bine rostul. In primii doi ani am mers la sedintele clubului saptamanal, era un eveniment pe care chiar il asteptam cu placere. Acum nu m-as mai duce. Sigur, intre timp mi s-au schimbat prioritatile, am descoperit ca pe alocuri oamenii pot fi mai faini decat masinile :D, insa si fara asta tot nu m-as mai duce. Pentru ca multi dintre cei cu care mergeam cu placere la sedinte nu mai merg nici ei. Pentru ca s-au saturat sa incerce sa vorbeasca, sa propuna, sa vina cu idei si sa nu-i bage nimeni in seama (ba chiar sa fie acuzati ca nu fac nimic pentru club :D).

Aseara ne-a sunat cineva (ma rog, pe D. l-a sunat) sa-l faca cu ou si cu otet ca lipseste de la intalnire. Era asa pornit ca D. nici macar n-a incercat sa-i explice de ce lipsim. Adevaru-i ca de o vreme buna incoace n-am mai mers impreuna cu trupa nicaieri. Cu ce a mai ramas din trupa, adica. Ultima absenta am marcat-o la inceputul lunii, cand ne-am trezit prea tarziu sa-i facem pasaport Allei si am ratat Gyomaendred, alegand in schimb Transalpina. Ca sa fiu sincera pana la capat, m-am simtit mult mai bine asa decat m-as fi simtit la G. Unde am fi reintalnit oameni faini, admit, insa unde m-ar fi plictisit de moarte aceleasi concursuri, aceleasi discursuri, aceleasi festivitati interminabile. Ca si cum lumea ar merge la intalniri pentru o diploma si-o cupa, si nu ca sa se simta bine alaturi de altii cu aceeasi pasiune.

Revenind la telefonul de-aseara, relatarea discutiei mi-a lasat un gust amar pentru c-a cuprins un fel de "lasa ca nu mai suntem prieteni". Si atunci cum sa nu prefer oricand o excursie cu Osi, care (sper!:D) o sa ne ramana prieten si daca mergem la intalniri si daca nu? Cum sa nu caut oameni care ma plac pentru mine si nu pentru masina si prezenta la diferite evenimente? De ce sa-mi pierd zile, ore sau minute din viata gandindu-ma la chestii care nu merita si regretand lucruri pe care nu le pot schimba? (da, stiu, tocmai mi-am irosit minute bune scriind asta, dar trebuia sa ma descarc cumva; o sa ma reintorc la zen imediat :P). Pasiunea si placerea raman, chiar daca nu facem frumos la club. Sigur, e mai fain cand ai cu cine impartasi asta; noroc ca avem.

Live blogging: Transalpina

Weekendul asta era planificata plecarea la intalnirea de broscute de la Gyomaendrod, insa din motive de socoteala pasaportistica de-acasa nepotrivita cu aia din targ, nu s-a mai putut. Ca sa nu ramanem totusi acasa, daca tot eram pe picior de plecare (si eu cu examenul proaspat luat, trebuia clar sarbatorit cumva :P) am zis ca ar fi momentul sa ne mai vizitam putin tara, asa ca am luat doi prieteni si inca o broscuta si am pornit sa cucerim soseaua situata la ce mai mare inaltime din tara. Care nu este Transfagarasanul, cum s-ar putea crede, ci Transalpina.

Vineri dupa pranz am incarcat Karmann-ul si broscuta mov si am pornit la drum, ghidati de gps-ul lui Osi, care, asa cum stim, nu circula fara :P.

Seara am poposit in orangeria resedintei de vara a baronului Brukenthal, din Avrig, care in cort, care in paturi omenesti. Portarul care ne-a intampinat a fost tare de treaba, ne-a oferit loc de cort in prezidiu, in buza salii festive.
Abia dimineata am reusit sa vedem imprejurimile si sa vizitam gradina Palatului. Din pacate lipsa fondurilor nu-i permite sa se prezinte in toata splendoarea, insa e frumos si asa.

Planul palatului si al gradinii

In gradina

Orangeria, unde sunt acum camere pentru calatori

Gradina franceza

Calatorii

Aleea pe care am intrat in gradina

Acum am pornit spre Sebes, de unde o sa incepem urcarea pe Transalpina. Poze o sa pot pune doar de acasa, de pe ipad (da, inca vreau laptop!) nu pot. Probabil ca sus n-o sa mai am cine stie ce semnal (traiasca digi mobil, deocamdata s-a dovedit salvator, Alla stie :D). Daca avem semnal, o sa va povestim ce frumos e pe drum ;) Intre timp scuzati erorile de scriere, asta-mi scoate peri albi, le repar cand pun mana pe o tastatura normala.

*****

E 11 si-un pic, am ajuns in Sebes. Am trecut prin multe sate faine pe drumul incoace, ingrijite, cu case frumoase, curate, nemtesti, ce mai :P. Ba chiar am avut onoarea si neasteptata satisfactie sa trecem pe langa Halewood (sa nu uit pozele, sa nu uit pozele!)

Deocamdata s-a cam dus semmnalul, dar nu ma las. Plus ca daca n-am poozele alea care fac cat o mie de cuvinte, nu-mi raman decat cuvintele :D

******

Suntem sus, la Obarsia Lotrului, fara semnal, evident. Tocmai am facut o pauza de masa ca de la atata urcus ni s-a facut o foame de vulpe, vorba Allei. Pe drum am gasit afine, asa ca acum suntem cu buzele violete. Pana aici drumul a fost frumos, ceva mai aglomerat decat Transfagarasanul (dar e drept ca acolo am urcat la sfarsitul lui septembrie si acum e abia inceputul lui august, lumea e inca in concediu ori vacanta si se plimba). Ne-am intalnit cu o gramada de motociclisti si biciclisti. Astia mi se par tare temerari, trei cu care am vorbit veneau de la Curtea de Arges, trecusera Transfagarasanul si acum isi incercau puterile si cu Transalpina. Si nu pareau deloc sfarsiti :D

*****

In sfarsit semnal - in Petrosani. Aici o sa dormim in noaptea asta si maine pornim spre casa, cu o pauza de balaceala pe undeva pe traseu. Initial voiam sa facem o baie dimineata, inainte sa pornim, intr-un complex din apropiere, insa cina luata acolo ne-a facut sa ne schimbam planurile si sa cautam altceva. Om vedea maine.

Am tot facut comparatii cu Transfagarasanul azi. Pana la un moment dat aveam impresia ca Transfagarasanul e mai maiestuous, mai "de fite"' in vreme ce Transalpina e mai asa, un drum de-un mic si-o bere, impresia intarita de multimea oamenilor iesiti la iarba verde pe traseu, de nu se mai vedea drumul din cauza fumului de gratare si-a gazelor de esapament. Dupa Obarsia Lotrului, insa, de unde incepe cea mai faina parte a traseului, parerea mi s-a schimbat complet. Merita facut drumul de la Novaciu la Obarsia Lotrului oricand. Ce poate fi mai fain decat sa calatoresti printre nori, sa vezi coamele mai joase aurite de soare, sa ai intr-o parte stanci maiestuoase si in cealalta vai ametitoare, sa te saluti cu gura pana la urechi cu altii care calatoresc doar pentru placerea drumului si nu pentru a ajunge doar dintr-o parte in alta.
Evident ca am ramas fara baterii la aparatele de fotografiat tocmai in partea cea mai spectaculoasa a drumului, dar tot am reusit sa le stoarcem ultimele picaturi de energie si sa facem cateva poze de reclama. Abia astept sa ajungem maine seara acasa si sa le descarcam, sa pot urca cateva si aici.

Sus, sus, sus, la munte sus

Traseul

Huruit de broscuta pe Tansalpina


In concluzie, a fost o excursie inspirata (inca mai e, ca n-am ajuns acasa :P), si va recomand din inima Transalpina, mai ales partea dintre Obarsia Lotrului si Novaciu. Si restul drumului e ok (mai ales ca se lucreaza intens pe el si e asfaltat in proportie de 90%), insa nu simti cu adevarat ca esti pe coama muntelui decat pe ultima parte a traseului, cand ti se deschid toate in jur. Fain, sigur mai venim.

 Mai multe poze

Taxi T2 hibrid

VW introduce un vehicul hibrid “environmentally-friendly” pentru transportul urban. Vehicolul nu ducea lipsă de spaţiu, baza fiind celebrul Vw bus T2. Până aici toate bune, nimic nemaiauzit, numai că toate astea se întâmplau în 1977.

Să vedem ce se întâmpla în 1977 în lume : Jimmy Carter ajunge cel de-al 39-lea preşedinte al Americii, în octombrie 77 este scoasă din uz ultima locomotivă cu aburi a Căilor Ferate Ferderale Germane, în Los Angeles Sylvester Stalone era nominalizat la Oscar pentru rolul din Rocky iar David Bowie lansa celebrul album Heroes.

Fiind interesat de progres, VW participă cu acest hibrid la o expoziţie de grup la “New York Museum of Modern Art”. Scopul expoziţiei era de a oferi alternative “environmentally-friendly” pentru tranportul urban.

Vehicolul prezentat nu era o lucrare de artă ci mai degrabă o dovadă de măestrie inginerească. Pentru transportul în orasul Wolfsburg (unde a fost implementat experimental) acest taxi folosea o combinaţie între un motor electric şi unul Otto (combustie internă) mai nou cunoscut sub numele de hibrid.

Sistemul este format ca mai demult, dintr-un un motor Otto cu un convertor hidraulic şi un motor electric controlat electronic. Diferenţa consta în faptul că dacă în mod normal cuplul motor se transmite direct de la motorul cu ardere internă la roţi sau de la motorul electric la roţi, la celelalte soluţii motorul cu ardere internă produce doar energie electrică iar cel de al doilea motor electric deplasează maşina în final.Ceea ce a plasat pe poziţie mai bună “solutia Wolfsburg” au fost costurile mai reduse si o eficienţă îmbunătăţită.

Vehicolul putea parcurge în modul electric o distanţă de 40 de km la o viteza maximă de 70 km/h. Departamentul energetic al guvernului american a testat acest sistem pe parcursul a aproape 13 000 km.

În traficul urban vehicolul folosea modul electric iar extraurban era folosit motorul pe benzină care încărca şi bateriile(in numar de 11) cu care funcţiona motorul electric, acest tip de funcţionare având ca efect scăderea emisiilor.

Un principiu care funcţionează bine nu doar ca idee dar şi ca şi concept final: Maşina oferea scaune confortabile pentru patru pasageri şi un spaţiu suplimentar pentru un cărucior sau un scaun cu rotile, de asemenea dispunea de un spaţiu de 1000l în portbagaj. Accesul la urcare şi coborâre era uşor, făcându-se prin două uşi mari culisante dintre care cea de pe dreapta putea fi deschisă de către şofer printr-o telecomandă (o facilitate întâlnită azi la toate vanurile de familie).

Şoferul nu avea contact direct cu pasagerii ci era despărţit de aceştia de un perete cu sticlă antiglonţ, pentru comunicare era folosit un interfon, mai existau facilităţi pentru încasare banilor şi inapoierea restului.

Din specificaţiile anterioare ale VW se mai pot aminti: servofrâna cu circuit dublu, frânele cu discuri pe faţă şi cu tambur pe spate, opţiuni care de fapt erau posibile doar la limuzinele sport, mai scumpe.

Surse: Motor-Informations-Dienst şi www.volkswagen-media-services.com

Peste Transfagarasan Cu Doka

Pentru ca nu mai fusesem din copilarie pe Transfagarasan si pentru ca tot aveam treaba prin Bucuresti am hotarat ca asta ar fi o ocazie buna . Doka s-a comportat admirabil si a facut drumul o adevarata placere.
Traseul a fost Baia Mare- Dej-Reghin-Targu Mures-Sigisoara-Agnita-Curtea de Arges-Pitesti-Bucuresti.
Acum va las in compania imaginilor.

                                                                  Intre Sighisoara si Agnita

                                                                             Urcare

                                                            Fotografie cu echipajul complet

                                                                  Un bus la inaltime

                                                                         Coborare

                                                              Traversand Vidraru




                                    Transfagarasanul vazut de la bordul busului

Doka aproape de final

Pentru ca Doka umbla liber pe soselele patriei si pe langa o sa declar restaurarea terminata desi mai sunt de facut diverse lucruri .

Sa incep cu ce am facut:

Instalatie electrica noua si cel mai important lucru, functionala.

Chedere noi la usile fata, capota motorului, si sper cat mai curand la usa pasagerilor de pe banchetele spate, asta se gaseste mai greu.

Scaunele retapitate, cu un material decent, zic io, data viitoare vor primi materialul original.

Trepte de cauciuc pe praguri.

Aparatori de noroi cu sigla VW.

Trusa de prim ajutor in pozitia celei originale de la busurile de armata.

Ceas de temperatura uleiului plasat sub bord.. Asta desi nu face parte din dotarea originala l-am pus sa pot supraveghea noul 1776  din spate la drumuri mai lungi.

Ar mai fi de facut:

Incalzirea, asta e pe jumatate rezolvata, mai am nevoie de o singura piesa pentru a fi functionala.

Tapiteria de pe plafon. Nu am gasit deocamdata material alb cu gaurele si nu vreau sa pun altceva pana o sa gasesc.

Filtru tip cartus pentru a prelungi viata motorului.

Trebuie sa montez in bena niste sine de aluminiu cu rol de fixare a lucrurilor din bena pe care busurile de armata le aveau peste tot. O parte din ele le-am primit deja cadou de la un prieten bun din Dej si urmeaza sa fie montate.

Suporturile pentru pistoalele mitraliera, asta cand o sa le gasesc pe undeva.

Va mai retin la vizionarea  catorva poze si va las.

BBM 2010

Ştiu, lungă tacere. Da' dacă n-am fost nicăieri, nici busul nu l-am recuperat... despre ce să şi scriu? Noroc că aia cu busul se rezolvă mâine, ştiu eu pe cineva foaaarte fericit :P
Deşi târziu, ne începem şi noi sezonul, la Bran de data asta. Nu de alta, da' am o întâlnire importantă :P în zonă, altfel nu ştiu cum ne-am fi mobilizat (madam, am zis bine?). Mă aştept să fie frumos, întrucât de la jumătate am auzit numai cuvinte de laudă. Să ne vedem cu bine, ca să zic aşa :)

Restaurare DOKA II

Acuma ca e gata vopsit, operatiune care a durat 2 luni, pot scrie si episodul legat de vopsea, alegerea culorii si alte peripetii.
Dupa un lung studiu pe diverse site-uri in care era prezentata paleta de culori in care au fost vopsite busurile vw in toate timpurile m-am hotarat sa-l fac bej, aveam de ales intre vreo trei  feluri de bej : Ceylon beige (L13H), Dakota beige (L13A) sau  Mexico beige (LE1M). Ca sa ma pot hotari intre cele trei culori am umblat pe la toate m,agazinele de vopsele auto din Baia Mare in speranta ca o sa gasesc un paletar ca sa le pot vedea pe viu, dar astea fiind culori din anii 70 nimeni nu le avea. Toate astea se intamplau cam pe cand incepuse tinichigiul lucrul la caroserie; asa ca, avand atata timp la dispozitie, m-am razgandit bineinteles si am hotarat sa-l fac gri, mai precis Mouse grey (L325) mat, si asta a ramas decizia definitive… pana dupa ce am luat vopseaua si am dus-o la vopsitor. Acolo ma astepta o surpriza care m-a facut sa ma razgandesc din nou. In timp ce slefuia vechea vopsea de pe botul busului, vopsitorul a gasit o parte dintr-o emblema a armatei germane.

Eu stiam ca busul apartinuse armatei si pe alocuri se mai vedea vopseaua originala  verde NATO, 319 sau RAL 6014 - asa ca la scurt timp dupa ce am plecat de la vopsitor m-am hotarat sa ii redau busului culoarea din tinerete. Am avut noroc cu un prieten care, incantat de alegerea mea, s-a si oferit sa cumpere el vopseaua  gri asa ca totul era in regula.
Nu imi dadea pace totusi bucatica aia de emblema care putea spune multe despre viata busului in prima tinerete asa ca m-am pus pe rasfoit netul in cautarea emblemelor armatei germane, in speranta ca una se va potrivi cu bucatica mea si imi va spune unde a facut busul armata.  Pana la urma am gasit-o si am aflat ca busul facuse parte dintr-o unitate de elicoptere in  sudul Germaniei la Laupheim . Restul informatiilor despre bus le-am aflat de pe placuta cu M-codes plasata sub bord, cu ajutorul siteului http://www.type2.com/ si al inimosului om care-l administraza, astfel :

code 178:
Wooden floor panels with built-in guiding rails (also in the side panels and on the floor above the engine compartment) for mounting tools and instruments.

code 191:
With outer and center under floor plates

code 542:
Various special built-ins for German Army purposes

code 571:
Rear fog lamp

code 632:
Further suppressed equipment (German Army)

code 710:
Tail light lenses yellow-red instead of yellow-red-white

code 961077:
9: special paint instruction
610: colour: "olivgrün L319" (Olive green L319), RAL 6014 (you can order the paint at your local paint shop with the RAL-code)
77: interior: canyonbraun (Canyon brown)

Am mai aflat data nasterii busului: 20 februarie 1978
Totusi cateva coduri au ramas nedescifrate deocamdata: N39, RS6 si RS7.

Pentru partea de izolatie au fost folosite produse Body si dupa vopsire a fosat aplicata ceara pentru cavitati prin usi, praguri si alte parti expuse umiditatii .
Agentul de matuire a vopselei a fost de asemenea de la Body procurat de un prieten bun din Bucuresti intrucat prin Baia Mare nu-si prea bate nimeni capul sa aduca. Gata, in episodul urmator, partea mecanica .