Jurnal de bord

Live blogging: Rosia Montana si Scarisoara

2011-09-02T13:25:00.009+03:00

Spalat si pregatit bus - check
Cautat cazare si facut rezervari - check
Pregatit bagaje - check
Alimentat - aaaa...mda
Luat bani si acte - check
Facut ultimele cumparaturi - check
Incarcat busul - check

Bun, suntem gata de drum. Mergem sa ne rapim pasagerul de la serviciu si porniiiim! Pe drum o sa ne intalnim cu Osi, proaspat odihnit si trecut prin toate procedurile posibile la Bazna :P si o sa ne facem intrarea triumfala in Rosia Montana candva deseara. Probabil pe intuneric, dar nu-i nimic, o sa ne vada in toata splendoarea noastra maine :D

Nenumarati fani, stay tunned, revenim de pe drum cu relatari calde. Cu poze, desigur, abia duminica seara, cand ajungem la calculatorul omenesc. Drum bun s-avem!

Evident, n-am avut semnal odata intrati in Apuseni. Romtelecom rules aici, asa ca trebuie sa scriu offline, in speranta ca oi putea si posta la un moment dat.

Vineri seara am ajuns destul de tarziu in Rosia Montana, unde urma sa ne cazam pentru prima noapte. O buna parte din drum am avut parte de reglaje la motor - ba marit avansul, ba micsorat avansul, ba "parca era mai bine inainte", de mi s-a acrit :D

Bietul Osi ne-a asteptat in Teius de i s-au lungit urechile, noi am intarziat destul de mult, am iesit cu greu din Cluj, fix la ora cand mergea toata lumea acasa de la serviciu.

Drumul de la Teius la Rosia Montana a fost frumos, si probabil l-am fi savurat mult mai mult daca l-am fi facut pe lumina. Asa a fost putin ciudat, plin de serpentine, noi obositi, busul mergand nu tocmai grozav... Dar in cele din urma am ajuns la Rosia un pic inainte de 10. Fara sa stim unde exact e casa in care urma sa ne cazam, deoarece tanti cu care vorbisem la telefon mi-a dat doar repere (in piata, o casa cu multe flori pe scari si cu multe scanduri in curte :D) fara adresa exacta. Am nimerit surprinzator de repede (foarte multe flori si scanduri, intr-adevar!). Dupa ce ne-a condus prin tot felul de cotloane dubioase, am ajuns in sfarsit in camere. Desi obositi, n-am cedat fara o pizza la crasma locala (o pizza surprinzator de buna, in Baia Mare n-am mai mancat de mult timp una asa de buna).

Casa cu flori si scanduri

Cotloanele :P

Azi dimineata ne-am trezit cu noaptea-n cap (noi ajutati de Alla, Migu si Osi de bunavoie) si am facut o plimbare matinala prin Rosia Montana. E un loc frumos, pacat ca e atat de notoriu acum din pricina scandalurilor cu super-minerii corporatisti. Din pacate probabil ca peste o vreme nu va mai fi un loc chiar asa frumos. Tanti la care am stat ne-a povestit cum acum doi sau trei ani, cu ocazia Fan Festului, cineva le-a facut surpriza sa-i lase fara apa, probabil cu speranta ca turistii vor disparea pentru a nu mai reveni in vecii vecilor. Pana la urma povestea s-a rezolvat, aveau la casa o aductiune suplimentara de apa si n-au avut mult de suferit. Ca prin minune, apa a revenit dupa terminarea festivalului. Ea zicea ca problema n-a fost intamplatoare, n-ar fi avut de ce sa lipseasca apa pentru ca, vorba ei, ploiase in zilele anterioare si apa era din plin. Dar na, nu se pune natura cu Gabriel.

Pe drum am intalnit o vaca mare amatoare de gratar :P

In Rosia am vizitat doua muzee, cel gratuit, amenajat de susmentionatul, unde custodele a ridicat in slavi corporatia pana ne-a venit rau, si cel amenajat de catre stat, in vechile galerii romane. Vizita aceea a fost cu adevarat deosebita (in plus am avut norocul chior de a ajunge fix cand intra o noua tura de turisti, vizitele fiind programate cam din doua in doua ore). Ghidul ne-a explicat cu lux de amanunte cum se desfasura mineritul inca de acum mai bine de doua mii de ani si a raspuns la absolut toate intrebarile, oricat de naive :).

Muzeul lu' Gabriel

Galeriile romane

Am fi vrut sa vizitam si Abrudul, insa pentru ca intentionam sa ajungem si la Scarisoara, am renuntat din lipsa de timp. Am pornit pe la pranz spre Scarisoara, unde suntem si acum, la cea mai faina cazare ever.

Povestea cu cazarea trebuie relatata amanuntit, pentru ca eu una n-am mai trecut prin asa ceva. Caut joi cazari in zona Scarisoara si dau peste cabana in care suntem acum. Suna super bine prezentarea, asa ca am sunat. "Buna ziua", zic, "sun pentru cazare, aveti cumva doua camere libere pentru sambata noaptea?". "Am" "Am vazut pe site ca o camera e 70 de lei, asa a ramas?" "50 e bine?" imi raspunde omul, "cand ajungeti?" "Pai probabil sambata spre seara, mergem sa vizitam si pestera si probabil dupa aceea venim". "Bine", zice el, "eu sunt ocupat weekendul asta cu targul de turism de la Albac asa ca nu va pot face de mancare, dar aveti bucatarie cu de toate acolo. Vezi, cabana-i langa postul de politie. Deasupra portii gasesti cheia de la poarta, cheia de la usa e sub prag, alegi ce camere vrei si va descurcati". Dupa o pauza de cateva secunde in care mi-au trecut prin cap tot felul de scenarii, intreb timid "pai si cum facem, cui platim, ca noi probabil plecam duminica dimineata". "A, pai este la intrare un fier de calcat vechi, il deschizi, lasi banii acolo, pui cheile la loc si totu-i in regula. S-ar putea sa mai fie o familie acolo, eu nu cred ca ajung". Aici am facut doar un rezumat al conversatiei, insa ideea principala e ca proprietarul a fost super dragut, mi-a dat o groaza de explicatii cu privire la vizitarea pesterii Scarisoara si m-a facut sa ma gandesc ca totusi oamenii faini nu-s chiar extincti :D. Bine, mie mi-ar frica sa-mi incredintez casa cu atata usurinta unor necunoscuti :).

Acum suntem aici, eu scriu sperand ca maine sa am parte cat mai curand de semnal (deci am gasit un minus, nu este internet :P), Alla doarme si baietii filosofeaza la o bere afara pe terasa. Maine o pornim spre casa, inca nu stim exact pe ce traseu. Mai este vreme sa ne hotaram, daca ne trezim si maine la 6 jumate...:P.

A fost o zi placuta azi, cu exceptia faptului ca busul a facut (iar) figuri. Stiu ca ar trebui sa fiu obisnuita de-acum si sa nu mai intru in fibrilatii de fiecare data cand ceva merge aiurea (la masini ma refer acum, cu restul chestiilor care pot si merg aiurea inca nu m-am obisnuit chiar in asa hal :P), da' zau ca-mi creste tensiunea de fiecare data cand Dragosh se incrunta si incepe sa se gandeasca ce reglaje ar trebui sa imbunatateasca situatia :D. Un alt minus al zilei a fost episodul in care un camion (cu soferul probabil beat, la cum a reactionat si la ce privire goala avea) venind pe celalalt sens a pus o frana brusca, din care cauza s-a asezat de-a curmezisul pe sosea si a inceput sa alunece inspre broscuta lui Osi. Noroc ca el a fost pe faza si a tras spre marginea soselei cat de tare a putut, insa franele lui si ale noastre, ca eram chiar in spatele lui, au fost greu incercate. Am si vazut broasca intrand in camion si noi in broasca, brrr. Dar destul cu povestile, se face tarziu (si frig) si pe mine ma ia un soooomn... Ne auzim maine, dupa ce iesim din(tre) munti.

Suntem pe drum acum, spre Turda, dar am facut o pauza de pepene si balaceala pe malul Ariesului.

Tocmai am dat o raita prin Rimetea, frumos sat! Cu case unguresti restaurate profesionist, are un aer foarte putin romanesc :D.

Bun, sa exploram, zic!

Punctul de maxim interes pentru Alla in Rimetea :P

Ieri am coborat de doua ori sub pamant! Odata in Rosia Montana, in galeriile romane, apoi la Scarisoara. De pestera am fost un pic dezamagiti, ne asteptam sa fie ceva mai mare (si mai profesionist iluminata, daca tot gazduieste cel mai mare ghetar subteran din Europa). In schimb coborarea pana la pestera a fost spectaculoasa. Diano, sa traiesti, fara mei tai nu stiu cum am fi scos-o la capat :).

Se pare ca nu-mi prea iese faza cu live bloggingul, mergem prin tot felul de coclauri unde nu avem semnal (in Scarisoara n-am avut semnal nici la telefoane). Nu-i nimic, perseverez :D. Probabil in apropiere de Turda o sa invie si rds-ul si pot si eu sa ma linistesc cat de cat :P.

Echipa (umano-automobilistica)

Ajuns acasa pe la 8. Culcat rapid copil nedormit de pranz. Abandonat orice proiecte de strans prin casa sau despachetat. Morti de somn.

Mai multe poze

Despre pasiune, compromis (pana la un punct) si dragoste cu sila (nu se poate)

2011-08-27T22:39:00.000+03:00

In weekendul asta are loc intalnirea de broscute de la Baia Mare. Care de fapt nu mai e intalnire de broscute, ci e o combinatie intre fosta intalnire si un eveniment al Retromobil - Carpati retro. Noi nu suntem acolo - suntem acum la Bistrita, au trecut sase saptamani de cand a murit bunica mea si am venit pentru slujba de pomenire. E prima intalnire de la noi la care nu mergem. Si de aseara nici macar o umbra de regret nu am ca lipsim. Lipsesc, hai, ca acum scriu despre mine si din perspectiva mea. Mai bine nu-i pun omului cuvinte-n gura si declar de la inceput ca scriu ghidata de neuronul propriu si personal, de buna voie si nesilita de nimeni (nu de alta, da' au mai existat precedente - cand am scris ceva si un oarecare domn a sarit repede-n sus, ca doar femeie fiind n-am cum sa am pareri proprii, tre' sa mi le dicteze cineva, nu? :D).

Cand am cumparat broscuta, acum aproape sase? sapte? ani si am intrat in club, mi s-a parut o chestie super faina. Si asa si era. Un grup de oameni cu preocupari diverse, uniti de o pasiune comuna: VW vechi. Am mers la o multime de intalniri (plus marea aventura, drumul spre Wolfsburg din 2006), ne-am simtit fain, ca apartinand de ceva fain.

Nu stiu exact cand a inceput sa devina din ce in ce mai putin fain. Oamenii din club au inceput sa fie preocupati (si) de alte lucruri in afara de broscute, a inceput sa se puna prea mare accent pe aparente, pe marketing, prea am inceput sa ne desfasuram activitatile in vazul jurnalistilor, prea am ajuns sa ne simtim cumva constransi sa ne distram corespunzator, sa dam bine in presa. Prea am inceput sa ne intindem mai mult decat ne era plapuma, sa chemam oameni in club doar ca sa iasa la numar, fara sa ne mai preocupam de cei deja inscrisi. Care s-au indepartat, in mare parte, pentru ca nu-i (mai) curta nimeni. Si, mai grav, nu-i mai asculta nimeni.

Pe de o parte inteleg ratiunile care au stat la baza tuturor acestor actiuni - nevoia de publicitate pentru a arata potentialilor sponsori ca suntem cineva, ca meritam sa primim bani pentru diverse actiuni. Pe de alta parte am pierdut din vedere ce era cel mai important - si anume placerea sincera de-a face ceva din pasiune, de buna voie, fara constrangeri, fara suparari, fara targeturi si fara nevoia de-a ne arata mai buni decat suntem.

Din punctul meu de vedere, mutarea centrului de atentie de la distractie si placere la datorie si dorinta de a impresiona e in mare parte responsabila de dezertarile din club. Cel putin pentru mine asa e. Mi-a placut mult sa ma implic (sunt o maniaca a organizarilor, remember?), am facut-o mai mult decat mi-ar fi putut-o cere cineva (si am facut-o cu placere. Pana la un punct). Doar ca in momentul asta nu mai vad prea bine rostul. In primii doi ani am mers la sedintele clubului saptamanal, era un eveniment pe care chiar il asteptam cu placere. Acum nu m-as mai duce. Sigur, intre timp mi s-au schimbat prioritatile, am descoperit ca pe alocuri oamenii pot fi mai faini decat masinile :D, insa si fara asta tot nu m-as mai duce. Pentru ca multi dintre cei cu care mergeam cu placere la sedinte nu mai merg nici ei. Pentru ca s-au saturat sa incerce sa vorbeasca, sa propuna, sa vina cu idei si sa nu-i bage nimeni in seama (ba chiar sa fie acuzati ca nu fac nimic pentru club :D).

Aseara ne-a sunat cineva (ma rog, pe D. l-a sunat) sa-l faca cu ou si cu otet ca lipseste de la intalnire. Era asa pornit ca D. nici macar n-a incercat sa-i explice de ce lipsim. Adevaru-i ca de o vreme buna incoace n-am mai mers impreuna cu trupa nicaieri. Cu ce a mai ramas din trupa, adica. Ultima absenta am marcat-o la inceputul lunii, cand ne-am trezit prea tarziu sa-i facem pasaport Allei si am ratat Gyomaendred, alegand in schimb Transalpina. Ca sa fiu sincera pana la capat, m-am simtit mult mai bine asa decat m-as fi simtit la G. Unde am fi reintalnit oameni faini, admit, insa unde m-ar fi plictisit de moarte aceleasi concursuri, aceleasi discursuri, aceleasi festivitati interminabile. Ca si cum lumea ar merge la intalniri pentru o diploma si-o cupa, si nu ca sa se simta bine alaturi de altii cu aceeasi pasiune.

Revenind la telefonul de-aseara, relatarea discutiei mi-a lasat un gust amar pentru c-a cuprins un fel de "lasa ca nu mai suntem prieteni". Si atunci cum sa nu prefer oricand o excursie cu Osi, care (sper!:D) o sa ne ramana prieten si daca mergem la intalniri si daca nu? Cum sa nu caut oameni care ma plac pentru mine si nu pentru masina si prezenta la diferite evenimente? De ce sa-mi pierd zile, ore sau minute din viata gandindu-ma la chestii care nu merita si regretand lucruri pe care nu le pot schimba? (da, stiu, tocmai mi-am irosit minute bune scriind asta, dar trebuia sa ma descarc cumva; o sa ma reintorc la zen imediat :P). Pasiunea si placerea raman, chiar daca nu facem frumos la club. Sigur, e mai fain cand ai cu cine impartasi asta; noroc ca avem.

Live blogging: Transalpina

2011-08-06T09:30:00.005+03:00

Weekendul asta era planificata plecarea la intalnirea de broscute de la Gyomaendrod, insa din motive de socoteala pasaportistica de-acasa nepotrivita cu aia din targ, nu s-a mai putut. Ca sa nu ramanem totusi acasa, daca tot eram pe picior de plecare (si eu cu examenul proaspat luat, trebuia clar sarbatorit cumva :P) am zis ca ar fi momentul sa ne mai vizitam putin tara, asa ca am luat doi prieteni si inca o broscuta si am pornit sa cucerim soseaua situata la ce mai mare inaltime din tara. Care nu este Transfagarasanul, cum s-ar putea crede, ci Transalpina.

Vineri dupa pranz am incarcat Karmann-ul si broscuta mov si am pornit la drum, ghidati de gps-ul lui Osi, care, asa cum stim, nu circula fara :P.

Seara am poposit in orangeria resedintei de vara a baronului Brukenthal, din Avrig, care in cort, care in paturi omenesti. Portarul care ne-a intampinat a fost tare de treaba, ne-a oferit loc de cort in prezidiu, in buza salii festive.
Abia dimineata am reusit sa vedem imprejurimile si sa vizitam gradina Palatului. Din pacate lipsa fondurilor nu-i permite sa se prezinte in toata splendoarea, insa e frumos si asa.

Planul palatului si al gradinii

In gradina

Orangeria, unde sunt acum camere pentru calatori

Gradina franceza

Calatorii

Aleea pe care am intrat in gradina

Acum am pornit spre Sebes, de unde o sa incepem urcarea pe Transalpina. Poze o sa pot pune doar de acasa, de pe ipad (da, inca vreau laptop!) nu pot. Probabil ca sus n-o sa mai am cine stie ce semnal (traiasca digi mobil, deocamdata s-a dovedit salvator, Alla stie :D). Daca avem semnal, o sa va povestim ce frumos e pe drum ;) Intre timp scuzati erorile de scriere, asta-mi scoate peri albi, le repar cand pun mana pe o tastatura normala.

*****

E 11 si-un pic, am ajuns in Sebes. Am trecut prin multe sate faine pe drumul incoace, ingrijite, cu case frumoase, curate, nemtesti, ce mai :P. Ba chiar am avut onoarea si neasteptata satisfactie sa trecem pe langa Halewood (sa nu uit pozele, sa nu uit pozele!)

Deocamdata s-a cam dus semmnalul, dar nu ma las. Plus ca daca n-am poozele alea care fac cat o mie de cuvinte, nu-mi raman decat cuvintele :D

******

Suntem sus, la Obarsia Lotrului, fara semnal, evident. Tocmai am facut o pauza de masa ca de la atata urcus ni s-a facut o foame de vulpe, vorba Allei. Pe drum am gasit afine, asa ca acum suntem cu buzele violete. Pana aici drumul a fost frumos, ceva mai aglomerat decat Transfagarasanul (dar e drept ca acolo am urcat la sfarsitul lui septembrie si acum e abia inceputul lui august, lumea e inca in concediu ori vacanta si se plimba). Ne-am intalnit cu o gramada de motociclisti si biciclisti. Astia mi se par tare temerari, trei cu care am vorbit veneau de la Curtea de Arges, trecusera Transfagarasanul si acum isi incercau puterile si cu Transalpina. Si nu pareau deloc sfarsiti :D

*****

In sfarsit semnal - in Petrosani. Aici o sa dormim in noaptea asta si maine pornim spre casa, cu o pauza de balaceala pe undeva pe traseu. Initial voiam sa facem o baie dimineata, inainte sa pornim, intr-un complex din apropiere, insa cina luata acolo ne-a facut sa ne schimbam planurile si sa cautam altceva. Om vedea maine.

Am tot facut comparatii cu Transfagarasanul azi. Pana la un moment dat aveam impresia ca Transfagarasanul e mai maiestuous, mai "de fite"' in vreme ce Transalpina e mai asa, un drum de-un mic si-o bere, impresia intarita de multimea oamenilor iesiti la iarba verde pe traseu, de nu se mai vedea drumul din cauza fumului de gratare si-a gazelor de esapament. Dupa Obarsia Lotrului, insa, de unde incepe cea mai faina parte a traseului, parerea mi s-a schimbat complet. Merita facut drumul de la Novaciu la Obarsia Lotrului oricand. Ce poate fi mai fain decat sa calatoresti printre nori, sa vezi coamele mai joase aurite de soare, sa ai intr-o parte stanci maiestuoase si in cealalta vai ametitoare, sa te saluti cu gura pana la urechi cu altii care calatoresc doar pentru placerea drumului si nu pentru a ajunge doar dintr-o parte in alta.
Evident ca am ramas fara baterii la aparatele de fotografiat tocmai in partea cea mai spectaculoasa a drumului, dar tot am reusit sa le stoarcem ultimele picaturi de energie si sa facem cateva poze de reclama. Abia astept sa ajungem maine seara acasa si sa le descarcam, sa pot urca cateva si aici.

Sus, sus, sus, la munte sus

Traseul

Huruit de broscuta pe Tansalpina

In concluzie, a fost o excursie inspirata (inca mai e, ca n-am ajuns acasa :P), si va recomand din inima Transalpina, mai ales partea dintre Obarsia Lotrului si Novaciu. Si restul drumului e ok (mai ales ca se lucreaza intens pe el si e asfaltat in proportie de 90%), insa nu simti cu adevarat ca esti pe coama muntelui decat pe ultima parte a traseului, cand ti se deschid toate in jur. Fain, sigur mai venim.

Mai multe poze

Taxi T2 hibrid

2011-01-31T20:20:00.010+02:00

VW introduce un vehicul hibrid “environmentally-friendly” pentru transportul urban. Vehicolul nu ducea lipsă de spaţiu, baza fiind celebrul Vw bus T2. Până aici toate bune, nimic nemaiauzit, numai că toate astea se întâmplau în 1977.

Să vedem ce se întâmpla în 1977 în lume : Jimmy Carter ajunge cel de-al 39-lea preşedinte al Americii, în octombrie 77 este scoasă din uz ultima locomotivă cu aburi a Căilor Ferate Ferderale Germane, în Los Angeles Sylvester Stalone era nominalizat la Oscar pentru rolul din Rocky iar David Bowie lansa celebrul album Heroes.

Fiind interesat de progres, VW participă cu acest hibrid la o expoziţie de grup la “New York Museum of Modern Art”. Scopul expoziţiei era de a oferi alternative “environmentally-friendly” pentru tranportul urban.

Vehicolul prezentat nu era o lucrare de artă ci mai degrabă o dovadă de măestrie inginerească. Pentru transportul în orasul Wolfsburg (unde a fost implementat experimental) acest taxi folosea o combinaţie între un motor electric şi unul Otto (combustie internă) mai nou cunoscut sub numele de hibrid.

Sistemul este format ca mai demult, dintr-un un motor Otto cu un convertor hidraulic şi un motor electric controlat electronic. Diferenţa consta în faptul că dacă în mod normal cuplul motor se transmite direct de la motorul cu ardere internă la roţi sau de la motorul electric la roţi, la celelalte soluţii motorul cu ardere internă produce doar energie electrică iar cel de al doilea motor electric deplasează maşina în final.Ceea ce a plasat pe poziţie mai bună “solutia Wolfsburg” au fost costurile mai reduse si o eficienţă îmbunătăţită.

Vehicolul putea parcurge în modul electric o distanţă de 40 de km la o viteza maximă de 70 km/h. Departamentul energetic al guvernului american a testat acest sistem pe parcursul a aproape 13 000 km.

În traficul urban vehicolul folosea modul electric iar extraurban era folosit motorul pe benzină care încărca şi bateriile(in numar de 11) cu care funcţiona motorul electric, acest tip de funcţionare având ca efect scăderea emisiilor.

Un principiu care funcţionează bine nu doar ca idee dar şi ca şi concept final: Maşina oferea scaune confortabile pentru patru pasageri şi un spaţiu suplimentar pentru un cărucior sau un scaun cu rotile, de asemenea dispunea de un spaţiu de 1000l în portbagaj. Accesul la urcare şi coborâre era uşor, făcându-se prin două uşi mari culisante dintre care cea de pe dreapta putea fi deschisă de către şofer printr-o telecomandă (o facilitate întâlnită azi la toate vanurile de familie).

Şoferul nu avea contact direct cu pasagerii ci era despărţit de aceştia de un perete cu sticlă antiglonţ, pentru comunicare era folosit un interfon, mai existau facilităţi pentru încasare banilor şi inapoierea restului.

Din specificaţiile anterioare ale VW se mai pot aminti: servofrâna cu circuit dublu, frânele cu discuri pe faţă şi cu tambur pe spate, opţiuni care de fapt erau posibile doar la limuzinele sport, mai scumpe.

Surse: Motor-Informations-Dienst şi www.volkswagen-media-services.com

Peste Transfagarasan Cu Doka

2010-10-04T21:23:00.001+03:00

Pentru ca nu mai fusesem din copilarie pe Transfagarasan si pentru ca tot aveam treaba prin Bucuresti am hotarat ca asta ar fi o ocazie buna . Doka s-a comportat admirabil si a facut drumul o adevarata placere.
Traseul a fost Baia Mare- Dej-Reghin-Targu Mures-Sigisoara-Agnita-Curtea de Arges-Pitesti-Bucuresti.
Acum va las in compania imaginilor.

Intre Sighisoara si Agnita

Urcare

Fotografie cu echipajul complet

Un bus la inaltime

Coborare

Traversand Vidraru

Transfagarasanul vazut de la bordul busului

Doka aproape de final

2010-09-09T20:31:00.002+03:00

Pentru ca Doka umbla liber pe soselele patriei si pe langa o sa declar restaurarea terminata desi mai sunt de facut diverse lucruri .

Sa incep cu ce am facut:

Instalatie electrica noua si cel mai important lucru, functionala.

Chedere noi la usile fata, capota motorului, si sper cat mai curand la usa pasagerilor de pe banchetele spate, asta se gaseste mai greu.

Scaunele retapitate, cu un material decent, zic io, data viitoare vor primi materialul original.

Trepte de cauciuc pe praguri.

Aparatori de noroi cu sigla VW.

Trusa de prim ajutor in pozitia celei originale de la busurile de armata.

Ceas de temperatura uleiului plasat sub bord.. Asta desi nu face parte din dotarea originala l-am pus sa pot supraveghea noul 1776 din spate la drumuri mai lungi.

Ar mai fi de facut:

Incalzirea, asta e pe jumatate rezolvata, mai am nevoie de o singura piesa pentru a fi functionala.

Tapiteria de pe plafon. Nu am gasit deocamdata material alb cu gaurele si nu vreau sa pun altceva pana o sa gasesc.

Filtru tip cartus pentru a prelungi viata motorului.

Trebuie sa montez in bena niste sine de aluminiu cu rol de fixare a lucrurilor din bena pe care busurile de armata le aveau peste tot. O parte din ele le-am primit deja cadou de la un prieten bun din Dej si urmeaza sa fie montate.

Suporturile pentru pistoalele mitraliera, asta cand o sa le gasesc pe undeva.

Va mai retin la vizionarea catorva poze si va las.

BBM 2010

2010-06-27T17:42:00.000+03:00

Ştiu, lungă tacere. Da' dacă n-am fost nicăieri, nici busul nu l-am recuperat... despre ce să şi scriu? Noroc că aia cu busul se rezolvă mâine, ştiu eu pe cineva foaaarte fericit :P
Deşi târziu, ne începem şi noi sezonul, la Bran de data asta. Nu de alta, da' am o întâlnire importantă :P în zonă, altfel nu ştiu cum ne-am fi mobilizat (madam, am zis bine?). Mă aştept să fie frumos, întrucât de la jumătate am auzit numai cuvinte de laudă. Să ne vedem cu bine, ca să zic aşa :)

Restaurare DOKA II

2010-03-09T22:00:00.000+02:00

Acuma ca e gata vopsit, operatiune care a durat 2 luni, pot scrie si episodul legat de vopsea, alegerea culorii si alte peripetii.
Dupa un lung studiu pe diverse site-uri in care era prezentata paleta de culori in care au fost vopsite busurile vw in toate timpurile m-am hotarat sa-l fac bej, aveam de ales intre vreo trei feluri de bej : Ceylon beige (L13H), Dakota beige (L13A) sau Mexico beige (LE1M). Ca sa ma pot hotari intre cele trei culori am umblat pe la toate m,agazinele de vopsele auto din Baia Mare in speranta ca o sa gasesc un paletar ca sa le pot vedea pe viu, dar astea fiind culori din anii 70 nimeni nu le avea. Toate astea se intamplau cam pe cand incepuse tinichigiul lucrul la caroserie; asa ca, avand atata timp la dispozitie, m-am razgandit bineinteles si am hotarat sa-l fac gri, mai precis Mouse grey (L325) mat, si asta a ramas decizia definitive… pana dupa ce am luat vopseaua si am dus-o la vopsitor. Acolo ma astepta o surpriza care m-a facut sa ma razgandesc din nou. In timp ce slefuia vechea vopsea de pe botul busului, vopsitorul a gasit o parte dintr-o emblema a armatei germane.

Eu stiam ca busul apartinuse armatei si pe alocuri se mai vedea vopseaua originala verde NATO, 319 sau RAL 6014 - asa ca la scurt timp dupa ce am plecat de la vopsitor m-am hotarat sa ii redau busului culoarea din tinerete. Am avut noroc cu un prieten care, incantat de alegerea mea, s-a si oferit sa cumpere el vopseaua gri asa ca totul era in regula.
Nu imi dadea pace totusi bucatica aia de emblema care putea spune multe despre viata busului in prima tinerete asa ca m-am pus pe rasfoit netul in cautarea emblemelor armatei germane, in speranta ca una se va potrivi cu bucatica mea si imi va spune unde a facut busul armata. Pana la urma am gasit-o si am aflat ca busul facuse parte dintr-o unitate de elicoptere in sudul Germaniei la Laupheim . Restul informatiilor despre bus le-am aflat de pe placuta cu M-codes plasata sub bord, cu ajutorul siteului http://www.type2.com/ si al inimosului om care-l administraza, astfel :

code 178:
Wooden floor panels with built-in guiding rails (also in the side panels and on the floor above the engine compartment) for mounting tools and instruments.

code 191:
With outer and center under floor plates

code 542:
Various special built-ins for German Army purposes

code 571:
Rear fog lamp

code 632:
Further suppressed equipment (German Army)

code 710:
Tail light lenses yellow-red instead of yellow-red-white

code 961077:
9: special paint instruction
610: colour: "olivgrün L319" (Olive green L319), RAL 6014 (you can order the paint at your local paint shop with the RAL-code)
77: interior: canyonbraun (Canyon brown)

Am mai aflat data nasterii busului: 20 februarie 1978
Totusi cateva coduri au ramas nedescifrate deocamdata: N39, RS6 si RS7.

Pentru partea de izolatie au fost folosite produse Body si dupa vopsire a fosat aplicata ceara pentru cavitati prin usi, praguri si alte parti expuse umiditatii .
Agentul de matuire a vopselei a fost de asemenea de la Body procurat de un prieten bun din Bucuresti intrucat prin Baia Mare nu-si prea bate nimeni capul sa aduca. Gata, in episodul urmator, partea mecanica .

Sondajel de opiniune :P

2010-02-09T10:09:00.000+02:00

Daca am vazut ca totusi mai intra lumea si pe blogu' asta, mi-am zis ca mi-ar placea sa stiu si cum ajunge aici.
De aceea va rog dati cu clickul (si cu subsemnatul :P) la sondajul din partea dreapta, sa nu mor de curiozitate (asta daca mai intra careva pana la sfarsitul lunii :)) ).
Puteti sa lasati si comentarii aici, daca simtiti ca nu-i destul de explicit sondajul. Merci! :)

Cahaharnaval broscaresc 2010 (sau Cronica unei seri anuntate :P)

2010-02-07T21:37:00.002+02:00

Aseara, deci impresiile-s inca foarte proaspete. La fel si oboseala, ca doar o stiti pe aia cu socoteala de-acasa, care nu se potriveste niciodata cu cea din targ, nu? :)

Pentru mine a fost prima participare, revelionul broscaresc inventat in 2006 s-a transformat anul trecut in carnaval (si asa sper sa si ramana ever after) insa din cauza de copil mic si sugator (nu ca anu' asta n-ar fi) am ratat primera edicion. Ma asteptam sa fie ca si anul trecut - sa vin cu Alla, sa vedem care cu ce-i costumat si sa mergem la somn. Ei bine, planurile mele au fost brutal date peste cap de una bucata copila neobosita, care abia s-a lasat tarata acasa la... tantananaaaa! ora doua fara un pic. Noaptea.

Lasand deci la o parte planificarea totalmente gresita, a fost fain. Adica ne-am distrat, lume. Nu pot sa fac comparatia cu anul trecut decat din punctul de vedere al costumelor. Cele de acum mi s-au parut mai lucrate, mai elaborate, cu o grija mai mare pentru povestea din spate. Lucru deosebit de bun, as zice, mai ales daca ma gandesc la editiile viitoare :P.

Pentru ca-s om si eu, deci subiectiva, trebuie sa pomenesc de preferatii mei, si anume Asterix cu Obelix (fosti Stan si Bran anul trecut; deliciosi si grozavi impreuna :) ) si cosarul cu pisica pe acoperisul fierbinte :). Daca anul trecut petrecerea ar fi putut usor trece drept o intrunire OPEC, anul asta s-a schimbat treaba si ne-au napadit corsarii (nu e de mirare, de altfel, daca au vazut data trecuta ce de bogatasi s-au adunat...), veniti in perechi, sa nu bata la ochi. Traiasca egalitatea sexelor! :P. La egalitate, cred, din punct de vedere al numarului s-au regasit rockerii/hippiotii (din care cu mandrie detinem un exemplar); dar ei sunt pacifisti, nu creeaza probleme. Si-am mai avut asa: un mire cu mireasa lui, vreo doi scotieni, un faraon (plutind, inalt si enigmatic, cu vreo jumate de metru deasupra noastra, a celorlalti), o spiridusa, o vrajitoare, un judecator antic, vechi si de demult :), doi tarani maramureseni autentici (atat de autentici, incat costumele lor de canepa au atras atentia hippiotilor :P), niste tineri EMO, doua buburuze fermecatoare, dulci si adorabile (simtiti mandria de mama aici, da?), o Scufita Rosie, o Wilma, un preot reformat (sa ne tina totusi cat de cat pe calea cea dreapta), vreo doua doamne de curte veche, o zana, un militian (in amintirea vremurilor trecute), un arab ratacit, care a ratat cu un an intalnirea deja mentionata, niste soldati dezarmati, ca pe timp de pace si prietenie, un indian, un cowboy, un endurist pe care nu l-am recunoscut mascat asa :)) plus, venit de departe, insusi marele Churchill cu doamna sa, intr-o pauza de razboi (Winston, nu doamna).

La pupitrul tehnic l-am avut pe unicul si irepetabilul Costin, care ar fi putut pune ceva mai mult rock si ceva mai putine chestii zbantuibile pur si simplu. Dar na, aici vorbeste admiratoarea de muzica buna din mine, si cica la petreceri trebuie muzica de petrecere, whatever that is. Trebuie insa neaparat sa vedem filmarea carnavalului, ca au fost destule faze dragute surprinse de camera.

Pentru ca l-am avut alaturi de noi pe Dan, momentul impartirii diplomelor (mai tineti minte ce ne placea asta si la gradinita?) a fost antrenant si placut. O fi el mai lenes la pus chestii pe site, da' ce-i a lui e-al lui: ii merge gura de-ar putea linistit sa vanda castraveti gradinarului, care abia dupa o vreme si-ar da seama c-a fost facut din vorbe :).

Ca sa termin, totusi, spun inca o data ca a fost o seara placuta, am ras, am dansat si ne-am simtit bine. Mi s-a parut ca glumele au alunecat mai putin decat altadata spre umorul de autobaza (pe care-l detest :D) si mai mult spre ironia fina si discreta, gratie Domnului Craciun. Care are toata admiratia noastra, pentru multe si nenumarate :). Prietenii broscari din Ungaria cica mai vin si la anu', poate in numar mai mare. Speram ca si cei veniti din Dej si Oradea cred la fel :P. Prietenii broscari din tara care au vrut sa vina si n-au mai putut, din diverse motive (inclusiv politienesti :D) sunt asteptati data viitoare. Bine, pana atunci vor mai exista prilejuri de intalneala si lasare cu chef, nu-mi fac probleme :). Numa' broastele sa ne traiasca si sa ne poarte prin cele zari.
(Poze, de indata ce mai primesc de la lume, sa le incarc in photobucket.)

Restaurare Doka I

2010-02-02T14:07:00.000+02:00

Intrucat pasiunea de anu' trecut (si asta, ca inca mai e de lucru) a consortului a fost restaurarea busului, ii dau cuvantul sa povesteasca despre :)

Restaurarea lui doka a inceput in iunie. Inainte de inceperea lucrului efectiv a fost facuta o estimare a starii in care se afla masina, adica tinichigiul a venit si s-a bagat pe sub masina, a intors-o pe toate partile si dupa vreo 45 de minute a facut o lista cu partile care trebuie schimbate, partile care se gasesc noi si cele care trebuie confectionate de mana. Bineinteles ca mai tarziu cand a inceput sa taie au iesit la iveala si alte probleme, dar nimic de nerezolvat. Problema cea mai mare era ca reparatia anterioara la tabla a fost una foarte prost facuta, asta am putut observa si eu cu un ochi nu tocmai de specialist.
Situatia la prima vedere arata astfel: trebuiau schimbate amandoua aripile fata cu tot cu prag, aripile spate, partile din spate pe care sint prinse stopurile (astea trebuiau facute de mana pornind de la unele de bus pentru ca la doka sunt diferite si nu se mai fabrica), pragurile de pe laterale, traversa din spate de dedesubt cu tot cu suportii de cric si trebuia refacuta platforma spate pentru ca avea taiata o usa de vizitare la motor care nu exista din fabrica.
Primul pas a fost sablarea obloanelor, usilor si barilor si si refacerea lor unde era cazul.

Pentru a se putea lucra mai usor si a ajunge in toate partile afectate de rugina a fost inlaturata podeaua benei.

Foarte afectat de rugina a fost si un element al sistemului de incalzire.

A urmat taierea si inlocuirea aripilor interioare si exterioare spate, confectionarea si inlocuirea partilor cu semnalizatoarele.

Inlocuirea suportului de baterie, aripilor fata, si pragurilor.

Cam asta a fost in mare partea de tinichigerie.
Continuarea in episodul urmator.

De sezon

2009-12-22T14:21:00.002+02:00

Ca tot se apropie

Via Samba

Update

2009-12-02T13:40:00.003+02:00

Deşi pare aproape incredibil :P, Dan a pus în sfârşit pe site linkuri către galerii cu poze de la întâlnelile la care am participat anu' ăsta (să trăiţi, domnu' Dan! şi la mai multe!).

Nu sunt toate întâlnirile prezentate, de la unele n-avem poze, la altele n-am mers noi, doar alţi membrii ai clubului, aşa că aştept poze, să am ce pune în albume (albume vizibile de altfel şi în coloana din dreapta a blogului, la rubrica Fotografii).

Deoarece până acu' nu s-a oferit nimeni să completeze albumele de poze, am pus doar ce aveam noi. De aceea nu se vor regăsi toate maşinile prezente, de aceea am mai scăpat din vedere întâmplări şi oameni - dar albumele pot fi oricând completate. Pozele să vină :D Şi cheful de muncă să mai treacă pe la Dan :P

Hai noroc!

Hibernare

2009-11-09T14:23:00.002+02:00

S-a cam incheiat sezonul pentru anul ăsta. Bine, nu o să stăm noi tare mult fără evenimente, în februarie avem carnaval, iuhu! Şi intenţionez să merg şi eu de data asta, vedem ce părere are broscăriţa mică. Şi pe urmă vine primăvara şi infloresc "happeningurile" :P

Între timp, voiam să clarific oareşce chestiuni arzătoare. Blogul de faţa (ca şi celălalt, de altfel) e al meu, am fost cuminte şi m-a lăsat nenea Gugăl să mi-l fac :). De pe site-ul clubului este link înspre jurnalul ăsta pentru că scriu despre broscuţe, despre întâlnirile la care participăm (cu sau fără club), despre lucruri care teoretic ne pasionează pe mai mulţi. Şi pentru că nu s-a învrednicit altcineva să păstreze un jurnal de bord :)

Daaar... dacă cei mai mulţi din club nu doresc să se simtă în vreun fel afiliaţi blogului, se poate scoate de pe site. Evident, asta nu înseamnă că eu n-o să scriu în continuare ;) Bine-nţeles, mai există varianta cealaltă: cui nu-i place, nu se uită :)), cum fac şi eu cu multe alte bloguri. Că nu merită să mă consum degeaba.

Deci, votăm? Cine este pentru, cine împotrivă, cine se abţine? :D (deşi, stau acuma şi mă întreb, oare cine - dintre broscarii noştri, mă refer - stă şi citeşte pe-aici? De vreo 3-4 ştiu, în rest... probabil că nimeni. Noroc că fanii vin şi din alte părţi :) .

Doka

2009-09-18T15:01:00.001+03:00

Busul nostru, alintat Doka, e cel mai tânăr membru (cu roţi) al familiei. Nu l-am găsit tare departe, semn că trebuia să fie al nostru şi ne aştepta. Nu la mult timp după ce ne-a încolţit ideea de a cumpăra şi un bus, am găsit un anunţ pe forumul VW. Busul părea bine îngrijit, fusese militar la viaţa lui (deci obişnuit cu greutăţile şi munca, doar făcuse armata germană, nu a noastră) şi, de când se mutase pe frumoasele plaiuri româneşti avusese un singur proprietar. Care, evident, nu era cel ce postase anuntul pe forum, ca netu’nu ajunge tot timpul la munte.

L-am contactat pe cel care anunţase că Doka e de vânzare şi ne-a spus că vărul lui, vânzătorul, e la Colibiţa (super, m-am gandit, merg şi eu până acasă şi, ca din întâmplare, auzim c-ar fi în zonă un bus; asta aşa, pentru derutarea părinţilor din toate părţile, care n-ar fi fost deloc încântaţi să mai achiziţionăm o „rablă”).

Zis şi făcut. Am plecat la Bistriţa (cu Karmannul, mmm!) şi de-acolo am pornit într-o „excursie” spre Colibiţa. Pentru că pe proprietar nu-l puteam suna, să aflăm adresa exactă, l-am contactat din nou pe vărul lui, care nu mai fusese în zonă de ani buni :D. După spusele lui, trebuia să facem cam 2-3 km pe lângă lac şi să vedem, undeva pe dreapta, busul în curte. Am făcut doi kilometri, apoi am început să pândim tot ce mişcă. Şi-am mers. Şi-am mers. Şi-am mers. Deja ne apropiam de coada lacului şi busul nicăieri. Ce să facem? Am decis să mergem totuşi până la capătul lacului şi să întrebăm pe cineva pe-acolo dacă ştie familia respectivă.

Evident, am avut norocul să dăm peste cea mai informată bătrână din sat, care ne-a dat indicaţii super precise (şi mult diferite de cele primite la telefon, desigur). Ajunşi la poarta omului am zărit în curte minunaţia de bus care se odihnea pe iarba. „Ştiţi, pe noi ne-ar interesa busul” i-am spus omului care ne privea destul de mirat. „A, l-aţi văzut pe forum”. „Da, da, noi suntem ăia”. „Păi bine, haideţi să-l vedeţi şi să-l încercaţi”. La prima vedere, super! Îngrijit, frumos, curat, ne făcea deja cu ochiul. Am pornit la o tura de probă - trebuie să menţionez că era prima dată când Dragoş conducea un bus? Şi că „drumul” din Colibiţa e o chestie serpentinoasă, îngustă şi cu asfaltul pe alocuri prezent? :D Şi totuşi, au făcut faţă amândoi :P Era clar, trebuia să fie al nostru, senzaţia de-a te plimba cu un bus era mult diferită de ceea ce experimentasem deja cu broscuţa şi Karmann-ul.

Nenea ne-a povestit un pic despre cum l-a adus din Germania, ce a mai schimbat la el (respectiv motorul, încă îl mai avea şi pe cel original şi intra în preţ). Preţ pe care l-am negociat un pic, că aveam sumă fixă, dar am bătut palma până la urmă. A rămas să ne întâlnim la doua zi şi să facem actele, să putem pleca cu el acasa (lucky me, eu urma să conduc Karmann-ul până la Baia Mare).

Bine-nţeles, am avut ceva peripeţii cu actele a doua zi (că altfel n-ar fi Poliţia de bancuri), dar s-au rezolvat toate şi am pornit. În ciuda previziunilor, n-am fost chiar dezmoşteniţi pentru noua achiziţie, dar nici n-aş putea spune că ideea noastră a fost îmbrăţişată cu drag :D

Drumul până acasă a fost frumos si, ca să nu ne ieşim din mână, cu nişte semi-aventuri. La un moment dat pe Dragoş îl claxona insistent un şofer din spate. Dă-i şi claxonează, Dragoş nimic. Până la urmă nenea l-a depăşit şi l-a făcut să oprească – ii curgea ulei din spate. Mult, ca altfel nu s-ar fi sesizat el. Noroc că nu era de la motorul în funcţiune, ci de la cel de rezervă, primit bonus. Uf!

Am avut si alte aventuri cu busul. Acum trei ani, am mers cu el la prima ediţie a întâlnirii de la Timişoara. Am avut treabă în Cluj, aşa că am luat-o de-acolo spre Oradea şi apoi Timişoara. Primul rateu l-am avut pe drumul spre Oradea, la urcat ditamai panta, când motorul a cerut o pauză de răcire. Apoi în Arad s-a gândit să-şi ia o pauză mai lungă, drept pentru care a luat foc în centrul oraşului, la semafor. Ne opriserăm regulamentar şi când am vrut să pornim, nimic. Dat chei repetate, nici o mişcare. Până a început să se vadă un fum alb din spate. Dragoş a ieşit să vadă ce-i, a deschis capota si flăcările ţuşti afară! Noroc de stingător, am stins focul rapid şi apoi am împins puţin busul, să nu blocăm de tot intersecţia.

Norocul nostru a fost că tocmai atunci trecea un broscar pe lângă noi, ne-a remorcat pe-o străduţă lăturalnică şi băieţii s-au apucat de refăcut motorul. Până la urmă am avut nevoie de ajutor specializat, un alt broscar care a resuscitat instalaţia electrică. Totuşi, cine se poate lăuda că la câteva ore după ce a luat motorul foc a pornit mai departe, cu aceeaşi maşină? Din păcate deja se înserase, nu puteam ţine aprinse decât poziţiile (o încurcătură la partea electrică, descurcată a doua zi, pe lumină); noroc că Timişoara e aproape de Arad. Orişicât, la intrare în Timişoara am rămas, surpriză! fără benzină. Şi aproape fără GPS, desigur. Ce să facem? Am pus triunghiul reflectorizant, am aprins avariile şi am pornit spre cea mai aproapiată benzinărie, să luăm niţică benzină. Am uitat să spun că pe vremea aia eram cam în luna a cincea de sarcină, numai bine pentru atâtea peripeţii :P. În cele din urmă am ajuns aproape de miezul nopţii la locul întâlnirii, în bună stare.

Deşi asta a fost cea mai mare aventură a lui Doka, n-a fost singura. Pentru că aşa-i şade bine unei maşini vechi şi frumoase, să se plimbe şi să aibă parte de întâmplări interesante. Drept pentru care în vara anului trecut a făcut o tură rapidă până la Paris (da, busul nostru a văzut Parisul! Şi i-a plăcut), după nişte mobilă veche pe care am cumpărat-o pe e-bay. Drumul a fost frumos, intens şi presărat cu întâmplări amuzante. Întrucât n-am fost de faţă, nu mă pot pronunţa :P

Acum Doka a intrat într-o bine-meritată vacanţă şi se află în plin proces de restaurare, la Tibi. Îl aşteptăm acasă peste două luni, cu forţe proaspete şi pregătit pentru nişte aventuri cu totul şi cu totul extraordinare. Stay tuned!

Avem numa' broaste-n cap

2009-09-09T13:40:00.004+03:00

Adevarul e ca pe langa broaste mai incap si cate-un Karmann, un bus, o maslina... dar din cauze de lungime a titlului, intalnirile se cheama, in general, "de broaste"; chit ca fiecare vine cu ce are pe langa casa.

Am dat-o gata si pe asta, a cincea la numar. A cincea internationala, ca de fapt intalniri la Baia Mare au fost mai multe de cand exista clubul. Vorba lui Dragosh, a fost cea mai internationala de pana acum, am fost depasiti numeric de slovaci+maghiari. Nu neaparat din cauza c-au venit foarte multi, ci ca n-au prea venit de-ai nostri. Maybe next time, if any :P

Trebuie sa recunosc ca a iesit mai bine decat credeam ca o sa fie. Lumea a parut ca se simte bine, s-au distrat, s-au dat cu broastele, au participat la concursuri... fain!

Pentru cei din spatele cortinei a fost destul de obositor (normal, de altfel); si pe alocuri a parut ca treaba scartaie destul de rau, dar asta din cauza expectantelor prea mari, probabil. Am aterizat iarasi la secretariat, pe ultima suta de metri. Cam dezorganizata treaba, si cum eu sunt o freak intr-ale organizarii, a fost cam dur :D A trebuit sa rabd si sa fac, vorba ceea. Dupa cate-o intamplare din asta, am fantezii despre cat de bine as putea eu organiza cate ceva, daca toata lumea si-ar face treaba la timp :D

Dar s-o iau cronologic. Vineri ne-am adunat timid in Piata Millenium, locul deja consacrat de intalnire. Am facut frumos la poze si la camerele de filmat, ne-am invartit o vreme printre masini si apoi eu am aterizat la inscrieri. Si la impartit de tricouri. Si la "construit" pungile pentru participanti. Si la uitat urat la cine se trezea ca mai trebuie nu-stiu-ce. Dupa ce a sosit toata lumea (mai mult sau mai putin) am pornit-o spre Danesti, locul faptei. Noi trei am pornit mai repede, era destul de tarziu pentru broscarita mica, dar nici restul coloanei n-a mai intarziat mult. Cum Alla s-a culcat, eu am particiapt la cheful de deschidere de pe terasa camerei de hotel. Da' am auzit tot, si discursuri, si ceterasi, si rasete, si bancuri.

Sambata lumea a plecat intr-o plimbare pana la Sapanta, noi am ramas sa pazim hotelul. Prilej pentru Alla sa mai faca o ultima baie (pe anul asta) in piscina, lumea ei. Dupamasa, cand s-au intors inapoi excursionistii, au inceput concursurile. O buna parte le-am pierdut, ca eram iarasi la muncile administrative :P. Dar ce-am vazut, a fost fain. Karcsi, tabela de marcaj mobila, tinea la un moment dat scorurile pentru trei concursuri ce se desfasurau in acelasi timp. Acuma inteleg cum isi mentine silueta :P Seara ne-am adunat toti in restaurant si-a inceput premierea. Lunga, ca de obicei (data viitoare trebuie neaparat scurtata) si punctata cu glume si rasete (cele mai multe datorate lui Buju :P). Allei i s-a facut somn taman inainte sa inceapa sa cante formatia (in sfarsit am avut formatie la intalnire, iupiiii!), asa ca eu am ascultat iarasi cheful de pe balcon. Fain chef, cu concurs de dans, intins pana catre ore tarzii.

Consecinta a fost ca parada de duminica a inceput cu vreo ora si ceva mai tarziu decat era stabilit :D. Dar a fost frumoasa si lunga, ca am pornit-o catinel din Danesti, ne-am dat prin oras pe toate bulevardele si-am incurcat circulatia in toate sensurile giratorii (multumim clubului de motociclisti, care ne ajuta in fiecare an cu parada; desi am eu impresia ca tare le place si lor sa opreasca masinile si sa ne faca loc sa trecem :P), apoi am plecat pana-n Coltau. De-acolo noi am plecat direct spre casa, ca trebuia sa ne pregatim de mers la o nunta, insa lumea s-a intors in centrul vechi si s-au despartit oficial acolo.

Plus:
-locul (da' frumusetea e contracarata de pret:P)
-oamenii
-muzica live, in sfarsit!

Minus
-scump, dom'le, scump!
-putini participanti (dar asta e legat si de primul minus si probabil si de vreme).

All in all, a iesit bine. Mai facem :)

Gyoma&Röd 2009

2009-08-16T15:10:00.005+03:00

Cu o saptamana intarziere, din motive intemeiate, vine si povestea intalnirii de la Gyoma. Asa, de dragul vremurilor trecute, am hotarat sa mergem in coloana cu cei care urmau sa plece, ca si noi, vineri dimineata – respectiv Weiss si Andrea cu Csilla (pana ma corecteaza careva care stie cum se scrie, iertare!). N-am intalnit, ca de obicei, la OMV-ul de la iesirea din oras si-am pornit-o voiniceste. Pana peste vreo 5 km, cand Alla a declarat ca vrea pe iarba la pisu. Am oprit, le-am spus celorlalti s-o ia inainte ca-i ajungem; alarma fusese falsa, desigur. Si s-a mai repetat de vreo 3-4 ori. Ultima oara, ca sa stim ca o sa fie o calatorie cu peripetii, ca de obicei, masina n-a mai pornit. Nici macar dupa surubelnita aplicata in electromotor, dupa o reteta veche si verificata. Norocul nostru ca ne-a ajutat un nene sa o impingem, asa a pornit foarte frumos. Era clar ca nu mai puteam opri motorul – sau cel putin nu in locuri in care nu existau conditii de impins :))

Ei, dar intarzierea asta a noastra ne-a facut sa ramanem destul de in spatele celorlalti. Si ca sa continuam sirul de intamplari menite sa-ti taie cheful de drum, la intrarea in Satu Mare se rupsese o bariera, asa ca circulatia era complet paralizata. Bine-nteles, restul echipei trecuse de ceva vreme si o pornise spre Valea lui Mihai, pe unde trebuia sa iesim din tara. Deoarece n-aveam nici un chef de stat aiurea-n mijlocul drumului, am hotarat sa mergem pe drumul clasic, pe la Petea, asa ca i-am sunat sa le spunem ca nu-i mai ajungem si eventual ne intalnim pe drum, in Ungaria. Nici lor nu le mergea insa mai grozav – erau si ei opriti din cauza unui accident de tir :D

Am mers voiniceste pana cand am ajuns pe la 50 de km de destinatie, cand nu s-a mai putut cu Alla, a fost musai sa oprim; asa ca am cautat un drum laturalnic destul de lung si putin in panta (conditii ideale, deh!), de unde sa putem porni. Si-am facut o pauza de vreo jumatate de ora, ca Alla nu s-ar mai fi urcat inapoi. Numai bine, pe cand ne pregateam totusi sa pornim, am vazut trecand masina lui Weiss. El nu ne-a vazut, noroc cu fetele, care au oprit si m-au ajutat sa imping Karmann-ul. Relativ usor :).

Ajunsi la Gyoma am cautat loc de cort aproape de trupa reunita de la Timisoara & Bucuresti (sau Tulcea, dupa caz :P), am montat cortul si-am pornit in recunoastere. Masini frumoase o gramada! Lume faina, prieteni vechi si noi, cald, soare, voie buna… ce mai, conditii ideale :). Cel putin pana seara, cand mie nu mi s-au mai parut asa ideale, era cam galagie pentru Alla. Dar in a doua noapte s-o fi obisnuit deja, ca a dormit dusa, contrar bunului ei obicei ;). Despre cat a fost de greu s-o scoatem din apa…. stie toata lumea care se afla pe langa piscine :P. Am mai spus eu, o sa se faca sirena. Ca si sonor corespunzator are :P

Vineri seara au mai aparut si alti apartinatori ai clubului nostru, respectiv Vlad si Mulea cu VW-uri si Simionescu cu-al lui Caravelle. Frumoasa masina, nimic de zis, da’ parca merge o broasca :).

Despre parada traditionala la Gyoma pot povesti doar din auzite si din amintirile de anii trecuti. Fiind cam tarziu si cam lunga, n-am indraznit sa merg cu Alla, noi am stat in tabara si-am asteptat broscutele inapoi. Dar pregatirile facute inainte de drum si halul in care aratau masinile (si uneori soferii) dupa parada mi-au spus c-a fost un succes :P. Pentru cine nu stie (chiar asa, cine???), specificul paradei de la Gyoma este bataia cu apa. An de an armele si rezervoarele de apa devin tot mai sofisticate, tragatorii isi imbunatatesc abilitatile de tras la tinta, trecatorii cad victime… ce mai, un carnagiu acvatic :P, ca tot suntem in zona cu ape termale. Fiind un asa eveniment fain, toata suflarea orasului iese pe strazi (inarmata corespunzator, desigur) si asteapta masinile. Care cu furtune, care cu galeti, care cu pusti sau pistoale cu apa, care cu baloane – ce se gaseste pe langa casa omului. Nici broscarii nu se lasa mai prejos, ce credeati? Am vazut un rezervor intr-un Price… mama-mama! Nu cred ca le-a fost usor celor aflati in raza de actiune a dusurilor montate la rezervor :))

Seara au fost din nou concerte – le-am zis din nou cateva in gand, desigur. Si muzicantilor, si alora care-si gasisera sa puna tara la cale (in maghiara) langa cortul nostru, candva pe la 4 dimineata :P

Duminica am pornit destul de dimineata, aveam inca o groaza de lucruri de pregatit pentru luni, asa ca n-am prins inchiderea oficiala. Desi sambata Dragosh cu ajutoarele au mesterit ceva la Karmann si totul parea ok, cand am oprit in Debrecen a trebuit sa imping iarasi ca sa pornim. Norocul meu ca opriseram intr-o usoara panta si a fost destul de lejer. Dar pana in garaj n-am mai oprit motorul :D Deja Alla spune ca “mai megem la Ghiomo, mai megem”, asa ca-mi inchipui ca o sa fim prezenti si la anu’. Si la multi ani.
Si pana incarc pozele in albumul din photobucket, gasiti poze aici, aici si aici. Enjoy!

Käfer au lait

2009-07-15T15:58:00.003+03:00

Cafeluta a ajuns la Dan acum 3 ani (indata-i aniverseaza!). Era ziua Anei si am mers s-o felicitam. I-am gasit uitandu-se pe internet la o broscuta albastra dragalasa, din Cluj. “Oare cum ar fi s-o luam?” s-a intrebat Dan. “Sa fie cadoul Anei” (nu stiu exact cat si-o dorea Ana, dar Dan mult, desigur :P). De la Dragos n-a primit decat incurajari, bine-nteles, asa ca a dat telefon la proprietar(a).

Surpriza, venea cineva din Timisoara s-o vada si probabil s-o cumpere. Gandul ne-a fugit de indata la Andrei, presedintele clublui timisoarean (pe-atunci inexistent; clubul, nu Andrei), mare pasionat de VW. Baietii l-au sunat, dar nu el era doritorul. Intrucat proprietara a spus ca o da pe principiul primul venit, primul servit, n-a durat mult pana sa se puna la cale un drum la Cluj.

Dupa un consiliu rapid si o goana dupa banii de avans, Dan cu Ana s-au urcat in Karmann cu Dragos si au pornit (Ana in spate; pe-atunci nu stiam, dar intre timp am aflat cu varf si indesat cat e de comod :D). Au ajuns in Cluj spre seara; de pe drum si-au sunat rudele de prin Cluj sa mai faca rost de bani si sa plateasca avansul (erau porniti rau!). Cand au ajuns la fata locului ajunsesera si clientii din Timisoara. Care nu erau broscari, voiau masina de fitze. Pai nu era pacat sa incapa pe mana lor?

Dupa o cearta ca la usa cortului masina a revenit pasionatilor :P. Ei au fost cei care si-au pledat cauza cu mai mare ardoare. De teama competitiei, o parte din noapte a fost petrecuta in preajma broscutei, sa nu pateasca ceva.

A doua zi au pornit spre Baia Mare, sa aduca masina cu surle si trambite acasa. Evident, nu putea fi un drum fara peripetii, asa ca broscuta a cedat la un moment dat si au fost nevoiti sa astepte o platforma care s-o poarte restul drumului. In cele din urma, dupa un drum de multe ore, broscuta a ajuns pe plaiurile maramuresene, in garajul in care avea sa locuiasca multa vreme.

A fost dezbracata de tabla si de motor si a inceput restaurarea, drum lung si anevoios, presarat pe ici pe colo cu certuri cu ajutoarele :P Pentru ca era total neutilizabila, a pierdut intalnirile de acum doi ani, dar la intalnirea de la Baia Mare a venit totusi, sub forma de sasiu doar :). A fost o aparitie inedita pe strazi, probabil ca de uimire n-a indraznit nici un politist sa-l opreasca pe Dan si sa-i ceara socoteala.

A recuperat insa timpul pierdut cu o calatorie (cu peripetii, cum altfel?) pana la Gyoma, anul trecut. Cu broscarita mica cu tot, desigur. La cat mai multe!

Fisa broscutei:
Model: 1200
Motor: 1.3 cu 44 CP
Culoare: Bej
An de fabricatie: 1965

Run, baby, run

2009-07-14T15:50:00.004+03:00

Nu c-am fi vitezomani (si nici ca prinde 200), dar forma, forma! Joasa, cu botul indreptat spre orizont, parca asteapta doar jarul. Sau piciorul pe acceleratie, dupa caz.

E al doilea membru al familiei, adoptat tocmai din Germania, tara lui de bastina. Cu aventuri, desigur, ca asa ne sta noua bine. Povestea lui incepe acum trei ani, odata cu pelerinajul spre Wolfsburg. Broscuta noastra era in reparatii, asa ca ne-a luat Osi cu a lui. Era cea mai importanta calatorie a clubului de pana atunci, si noi mergeam cu ia-ma nene. Incredibil, stiu!

Se vede deci de ce era necesar sa ne intoarcem totusi cu o masina. Si nu oricare: de-acum aveam broscuta, dar ne lipsea un Karmann Ghia. Pe vremea aceea nici nu mai era altul in club, alt motiv pentru a ne cauta unul :).

Am vazut unul frumos si de vanzare chiar acolo, la intalnire. Urma sa mergem la Hanovra si sa perfectam afacerea a doua zi dupa ce restul plecau spre casa. Cu noi a ramas Karcsi cu broscuta lui iubitoare de viteza (si decapotabila pe deasupra). Si uite-asa luni am pornit-o spre Hanovra (in directia opusa drumului spre casa), noi doi pe bancheta din spate peste vreo trei randuri de saci de dormit si alte bagaje (paranteza: NU calatoriti asa intr-o broscuta decapotabila, cu 120kmh decat daca folositi crema cu factor de protectie solara 200; altfel o sa sfarsiti ca noi, dupa o jumatate de zi nu ne mai puteam misca obrajii si nu stiam de ce).

Dupa ce am facut o bucata buna de drum am sunat proprietarul masinii, sa-i spunem ca am pornit. Surpriza, o vanduse! Ni s-au inecat toate corabiile instantaneu. Unde sa mai gasim alta? Cum sa mergem acasa si apoi sa ne intoarcem iarasi? Cu cine? Deprimati, am oprit la o benzinarie si am inceput sa cautam KG-uri pe mobile.de. Am gasit unul care arata super bine, in Berlin; departe, da. Am sunat sa vedem daca mai este, da, totul era ok.

Am pornit deci spre Berlin, ce era sa facem? Am ajuns seara tarziu, nici vorba sa mai fie deschis la depozitul respectiv de masini. L-am reperat totusi, ne-am invartit o vreme pe-acolo incercand sa vedem masina, dar n-am reusit. Am gasit in cele din urma un hotel (greu, era campinatul european de fotbal, bucuria noastra). A doua zi am mers sa vedem masina. Nu prea convinsi, nu mai arata atat de bine ca in poze, pretul era destul de mare. Ca sa nu mai vorbim de vanzatori, care erau dubiosi de-a dreptul. Cand am vazut ca nici actele masinii nu erau tocmai in ordine, am renuntat.

Din ce in ce mai dezamagiti, am mai cautat pe mobile alt Karmann. Am gasit unul in Nierstein, pe malul Maine-ului, langa Mainz. Am vorbit cu omul (tot depozit de masini) si am pornit. Ne-am grabit sa ajungem in aceeasi zi, macar sa nu mai pierdem aiurea timpul. De data asta norocul a tinut cu noi. Am ajuns, am vazut, ne-a placut, arata bine, se vedea ca fusese ingrijit. Vanzatorul parea si el ok asa ca dupa o negociere usoara am batut palma. A doua zi urma sa facem actele si sa pornim (in sfarsit!) spre casa.

Ei, bine-nteles ca lucrurile n-au stat chiar asa simplu; desi te-ai fi asteptat, de la niste nemti. Ca sa nu mai platim ceva taxe suplimentare la vama, ne trebuia un atestat in care sa scrie ca masina e produsa in Europa, nu in America (s-au facut si pe-acolo cateva). Bine-nteles, neamtul responsabil cu certificatele lipsea in ziua aceea. Ne-am intors in Nierstein, noroc ca oraselul era foarte frumos, la fel si imprejurimile. Daca n-ar fi fost dorul de casa, oboseala si faptul ca noi eram aproape fara bagaje, ca nu mai incapusera... ar fi fost ca-n vacanta.

Urmatoarea zi parea ca o sa pornim totusi spre casa. Dragos si Karcsi au plecat sa rezolve cu certificatul, noi am pregatit bagajele si-i asteptam cu nerabdare. In sfarsit au sosit, totul era in ordine, asa ca am plecat. N-am ajuns departe, la iesirea din oras cablul de ambreiaj de la decapotabila s-a rupt. Ne-am intors (deja nenea ala facuse ochii mari cand ne-a vazut iarasi acolo) si in cele din urma am facut rost de cablu de la o broscuta veche de-a lui. Si-am plecat – de data asta de-adevarat. Am mers intins pana-n Austria unde am innoptat intr-o benzinarie, in masina (cand ne-am trezit a doua zi, pe o masina din apropiere cazuse un copacel, fusese o furtuna peste noapte).

In sfarsit urma sa ajungem acasa! In buna traditie romaneasca, dat fiind faptul ca eram aproape am considerat ca putem pleca mai tarziu si am cam pierdut vremea. S-a-ntors impotriva noastra, cum era de asteptat. Imediat dupa Nyiregyhaza a cazut incarcarea. Am oprit si am incercat sa remediem, degeaba. Mergea putin, apoi cadea din nou. Am mers cat mai mult cu farurile stinse, sa le pastram pentru noapte. Degeaba, ca am ajuns tarziu in vama si am avut de stat destul de mult, pana am rezolvat cu actele.

Am mai incercat o rezolvare in Petea la benzinarie; a tinut fix pana am iesit pe sosea :)). Periile dinamului erau prea tocite sa mai faca fata si n-avem cu ce sa le inlocuim. Karcsi a spus ca ei nu mai pot sta, ii astepta copilul acasa de cateva zile deja; normal, de altfel. Asa ca am oprit undeva la intrarea in Satu Mare, l-am sunat pe Osi si l-am chemat in ajutor. Nu stiu ce si-o fi zis in sinea lui (era deja trecut de miezul noptii), dar ne-a promis ca vine. L-am asteptat, a ajuns in jur de 3 dimineata, am facut schimb de baterii si am pornit. Tot cu pozitiile doar, ca nu ar fi tinut bateria altfel. Noi eram extrem de obositi, ni se inchideau ochii aproape (probabil si lui) asa ca am tot conversat prin statii, incercand sa ramanem treji.

Am ajuns cu bine si am facut iarasi rocada cu bateriile in parcarea de langa bloc. Bine-nteles ca ii golisem bateria, asa ca a trebuit sa-l impingem ca sa porneasca, o ultima aventura :). Ma indoiesc ca a mai apucat sa doarma inainte sa mearga la serviciu, dar macar asa a fost primul din club care a vazut Karmann-ul in... motor si caroserie (carne si oase nu prea merge).

Masina a fost o vreme senzatia clubului, intre timp s-au inmultit KG-urile si in Baia Mare si in tara. In oras inca mai atrage priviri admirative, mai ales ca anul trecut a fost restaurat si vopsit frumos. O vreme a fost cea mai noua masina a noastra, dar numai pana am cumparat Dokka.

Fisa masinii:
Model: Karmann Ghia
Culoare: verde cu crem
Motor: 1.6 cu 50 CP
An de fabricatie: 1972

Portocala mecanica (sau Olandezul Zburator)

2009-07-14T13:47:00.006+03:00

Ca-i portocalie, de asta. Si-i a noastra, prima masina cumparata cu banii nostri. Asta se intampla acum vreo 4 ani, dupa ce Dragosh tocmai absolvise cu succes scoala de soferi. Cam tarziu, stiu, dar mai bine decat niciodata :P. Pentru ca tot avea carnet, a decis ca Dacia batrana care ne servise pana atunci nu-i prieste. Si ce altceva mai potrivit pentru o fire boema decat o broscuta? Rotunjoara, dragalasa, duduitoare, ce mai, o minunatie.

Asa ca am demarat cautarile. Intai in anunturile din ziare – abordare gresita, cum aveam sa aflam mai tarziu. Nu se prea gasesc pe-acolo, sunt doar pentru cunoscatori :). Am aflat la un moment dat de una rosie. Un prieten al unui prieten parea sa stie ceva de ea, asa ca l-am contactat. Era Osi :), care nu ne-a dat mari sperante. Nu era ceva in regula cu masina respectiva, asa ca am continuat sa cautam.

A doua vazuta a fost la Bistrita. O broscuta amarata (tot rosie, se pare ca nu e culoarea noastra!), compusa din mai multe, nefolosita de mult - dar venea la pachet cu niste jante smechere ;). Nu ne-a convins.

Ne-am intors acasa si am gasit-o in cele din urma. Portocalie, frumoasa, lucitoare – cat sa-ti ia ochii. Si sa nu vezi cateva chestii care nu erau tocmai ok, dar oricum nu ne pricepeam la vremea aia. Iar Dragosh oricum nu mai putea fi convins sa astepte :)). Asa ca am cumparat-o, am semnat actele, am facut-o a noastra si… am pornit la primul drum. Spre Coruia.

Repet: Dragosh proaspat sofer; functionarea broscutei (sau a oricarei alte masini) – un mister de nepatruns; masina nu mergea grozav. Cand am cumparat-o venise cu noi un amic priceput intr-ale motoarelor (nu de broasca, insa), care a remediat ceva probleme cu bujiile si ne-a asigurat ca n-ar trebui sa mai avem altceva urgent de facut.

Ei, si uite-asa am pornit-o spre Coruia, si nu pe oriunde, ci pe la Grosi, unde-i dealul mai mare. Si unde nu se porneste broscuta noastra, pe la jumatatea pantei, sa o ia inapoi, la vale! Cu toata acceleratia impinsa pana-n podea cu tot. Norocul nostru ca drumul era pustiu, asa ca am putut cobori linistiti pana la un loc drept, unde am parcat cumva. Si de unde am sunat depanatorul (cel care ne ajutase s-o cumparam). Care a sosit repede la fata locului inarmat cu smirghel si-a mai curatat o data bujiile, mai temeinic se pare, ca apoi am reusit sa urcam.

Dupa primele peripetii broscuta a facut un drum la mecanic (dar mai tarziu, cand am inceput sa ne pricepem noi am vazut ca nici acolo nu fusese tratata tocmai bine). Am inceput incet incet sa ne acomodam unii cu altii. Am facut impreuna mii de kilometri cu soare, ploaie si chiar zapada. Am ramas impotmoliti o data in zapada (din nou la urcare, dar nu era vina motorului ci a soferului care s-a incapatanat sa depaseasca limitele masinii).

Am ajuns cu ea pana la Wolfsburg, la Mecca broscutelor. Am dus-o la o multime de intalniri, sa se vada cu alte surioare de-ale ei. Dar cel mai important drum a fost unul scurt, de la spital pana acasa, dupa ce s-a nascut cealalta broscuta a noastra. Acum sta in garaj, asteptand o caseta de directie noua. Momentan a predat stafeta fratilor mai tineri – un Karmann Ghia si un Dokka. Vin si povestile lor.

Fisa broscutei:
Model: 1302S
Culoare: portocalie
Motor: 1.6 cu 50 CP
An de fabricatie: 1970

Nyiregyháza Bogártalálkozó

2009-07-11T16:20:00.003+03:00

No, cine stie? :D
Nu, n-am invatat maghiara peste noapte (desi de fiecare data cand ajung in Petea imi propun sa ma pun serios pe treaba), am copiat si eu ce scria pe stickerul primit in weekend, la intalnirea de broscute. Aia inseamna, intalnirea de broscute (buburuze) de la Nyiregyhaza.

A cincea lor intalnire, a patra participare pentru noi. Frumos, multe masini (si ce masini...). Dupa multa vreme, am mers iarasi in coloana. Drept pentru care am facut cei 170 de km in 3 ore jumate, ca, vorba ceea, pauzele lungi si dese... :P Din diverse motive am plecat doar sambata (intalnirea incepe vinerea) si se pare ca rau am facut, ca sambata spre seara s-a pornit o ploaie rece, de toamna, care a durat cu mici intreruperi (fructificate la gratare si beri) pana dimineata. Vineri fusese frumos, vreme de facut baie si ascultat concerte. Dar a fost bine si-asa, am (re)vazut oameni faini de prin toate colturile tarii (ma rog, tarilor, ca eram din doua).

Parada prin oras am ratat-o ca dormea Alla (ce chestie si cu oamenii astia, pun parada la pranz, cand e somnu' mai dulce! Pai?); si din cauza ploii am ratat si plimbarea restanta de vreo 3 ani intr-o broscuta cabrio. Tare-mi e ca pana ajung sa vad cum e ne luam noi una :))

Din pacate drumul asta n-a fost lipsit de incidente, o broscuta a cazut (mi-e teama ca definitiv :() la datorie. Osi a avut un accident (bine ca ei sunt ok!) si broscuta mov care ne-a dus tooocmai pana la Wolfsburg acum 4 ani nu prea mai are sanse de revenire. Pacat, tare pacat :(

Poze multe n-am facut, asa patim de fiecare data, ne inarmam cu 1-2 aparate si venim cu cardurile aproape goale :) Ceva ceva avem totusi. Pentru cunoscatori, ochii mari la Ovali-ul gri si low-nose-ul rosu ;)

Broscareala la Timisoara

2009-07-11T16:15:00.001+03:00

Deschidere de sezon pentru noi trei, prima intalnire pe anul acesta. N-am revenit tare incantata, in mare masura din cauza vremii. Care i-a facut si pe altii sa se razgandeasca si sa nu mai vina, asa ca au fost destul de putini participanti, pacat.

Desi la sedintele noastre saptamanale se discuta de intalnire de acum vreo luna, pana la urma am plecat singuri, n-a mai venit nimeni de la noi din club. Asa ca am reprezentat cu mandrie Kafer Club-ul baimarean :P. Am pornit-o vineri dimineata. Si pentru ca Dragosh tocmai schimbase amortizoarele pe fata si amortizorul de la caseta de directie, mi-a spus clar ca el pe ruta Satu-Mare - Arad nu se duce, ca-i drumul ca dupa razboi (paranteza: motiv pentru care de vreo doi ani nu mai cumparam rovigneta la nici una dintre masini; asteptam cu interes sa ne opreasca ARR-ul si sa le spunem ce avem pe suflet). Asa ca de la Satu-Mare am intrat in Ungaria si-am luat-o catinel de-a lungul granitei. GPS-ul, patriot, ne tot aducea catre Oradea/Arad, asa ca am ratacit vreo 60 de km pana sa priceapa ca vrem sa evitam drumul acela. Eh, in cele din urma am reusit sa-l facem sa priceapa si am intrat in tara pe la Varsand, de unde a fost relativ ok pana in Timisoara. De fapt pana la Dumbravita, acolo se tine intalnirea (deja al treilea an), intr-o poiana unde ar incapea multe masini, numai sa vina!

Buuun... am ajuns, am descalecat (vai de capul meu, amortisem de tot in spate in Karmann, pentru ca scaunul Allei nu incape decat in fata; oricum numai acolo sunt centuri) si am inceput sa intindem cortul. Big mistake, nu mai fusese despachetat din vara trecuta, de la Gyoma, drept pentru care mirosea placut a mucegai. Asa ca m-am apucat sa construiesc un loc de dormit decent pentru Alla in masina. I-am facut un super pat pe bancheta din spate, care a devenit foarte incapatoare dupa ce am deschis portbagajul din spatele ei (al banchetei:P); arata de-a dreptul fain (bine, pentru cineva mai scurt de un metru, desigur). Pentru mine ma pregateam sa fac acelasi lucru pe scaunele din fata, dar perspectiva de-a dormi cu ditamai frana de mana in coaste m-a demoralizat. Asa ca l-am sunat pe Matei, un prieten din vremuri portugheze si l-am anuntat ca ne are de musafire (adevarul e ca el ne propusese de la inceput sa dormim la el, dar pana sa desfacem cortul eram convinsa ca nu).

Dragosh ne-a depus (mare problema, Alla nu mai voia sa coboare din Kamanu) si s-a intors in poienita. El zice ca a dormit bine in cort. Da' ce bine am dormit noi! Si dimineata am iesit la locul de joaca de langa bloc, unde Matei a dovedit ca practica de unchi de trei nepoate ii este de folos :)Ne-am invartit o vreme (de data asta n-am mai ajuns in centru) si ne-am intors cu totii la locul faptei, unde se mai adunasera ceva masini, dar tot putine, pana la urma. Ziua incepuse frumos, dar dupa-masa s-au pornit niste ploi reci, brrr! Asa ca pana si Dragosh s-a lasat convins ca nu mai e de stat in cort, asa ca am innoptat tot la Matei. Si dimineata am pornit spre casa, de data asta pe ruta Dumbravita - Lipova (frumos oras, pacat ca-i darapanat si-i lipsesc indicatoarele; ca satelitii nu-l prea vad) - Deva - Cluj - Baia Mare. Cam cu 200 de km mai mult decat ruta normala :(( (dar na, amortizoare noi... ca sa nu mai vorbim de rotule si alte cele consumabile pe drumuri proaste).

Aaaa, am uitat sa spun ca-s mare vedeta de-acum, am dat interviu la ProTv (cred ca inca nu s-a difuzat reportajul). Si Dragosh, mare vorbitor de maghiara :)), a dat interviu pentru Duna TV (ala sigur n-o sa-l vedem).

All in all, intalnirea de la Timisoara nu-i in topul meu din mai multe motive: nu prea e un loc potrivit unde sa mergi cu copiii (ori asta e foarte important acum pentru mine/noi) - spre deosebire de Gyoma, de exemplu; fiind organizata in poienita, la destula distanta de oras, nu prea ai ce face pe-acolo; daca vrei si-o bere, e complicat cu dusul-intorsul din oras; utilitatile-s cam problematice (asta e deja fitza, nu? :)) ).

Paranteza foarte mare: la prima editie, acum trei ani, am mers cu busul. Am avut treaba in Cluj, asa ca am luat-o de-acolo spre Oradea si apoi Timisoara. Primul rateu l-am avut pe drumul spre Oradea, la urcat ditamai panta, cand motorul a cerut o pauza de racire. Apoi in Arad s-a gandit sa-si ia o pauza mai lunga, drept pentru care a luat foc in centrul orasului, la semafor. Ne opriseram regulamentar si cand am vrut sa pornim, nimic. Dat chei repetate, nici o miscare. Pana a inceput sa se vada un fum alb din spate. Dragosh a iesit sa vada ce-i, a deschis capota si flacarile tusti afara! Noroc de stingator, am stins focul rapid si apoi am impins putin busul, sa nu blocam de tot intersectia.

Norocul nostru a fost ca tocmai atunci trecea un broscar pe langa noi, ne-a remorcat pe-o straduta laturalnica si baietii s-au apucat de refacut motorul. Pana la urma am avut nevoie de ajutor specializat, un alt broscar care a refacut instalatia electrica. Totusi, cine se poate lauda ca la cateva ore dupa ce a luat motorul foc a pornit mai departe, cu aceeasi masina? Din pacate deja se inserase, nu puteam tine aprinse decat pozitiile (o incurcatura la partea electrica, descurcata a doua zi, pe lumina); noroc ca Timisoara e aproape de Arad. Orisicat, la intrare in Timisoara am ramas, surpriza! fara benzina. Si aproape fara GPS, desigur. Ce sa facem? Am pus triunghiul reflectorizant, am aprins avariile si am pornit spre cea mai aproapiata benzinarie, sa luam nitica benzina. Am uitat sa spun ca pe vremea aia eram cam in luna a cincea de sarcina, numai bine pentru atatea peripetii :P. In cele din urma am ajuns aproape de miezul noptii la locul intalnirii (dupa ce am ratacit o vreme cautand poienita aia, ca la telefon nu raspundea nimeni). Si uite asa am ajuns noi la prima intalnire de la Timisoara. Suspectez ca inca-s marcata de evenimentele de acum doi ani, de aia nu mi-a placut tare mult nici anul asta. Gata paranteza, mai bine cateva poze de anul asta.